BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

3 decembrie 2012

REVENIM PE BLOGUL DE POEZII!

De ce sunt tot mai puţini sfinţi

   Mi-a venit să strig, mi-a venit să leg cuvintele de ochii oamenilor şi să-i fac să priceapă, de ce sunt tot mai puţin sfinţi. Astăzi, şi mâine, şi poimâine. Şi, pentru ca să-i tulbur în prea multa lor linişte nefericită, le-am răspuns: Oamenii de azi nu mai ştiu să iubească!
   Poate că, acum, mă înţelegeţi de ce vreau să fug din lume şi de ce am încă laşitatea de a nu fugi. Poate că, citind aceste lucruri, o să-mi daţi măcar puţină dreptate, că nu cărţile, rugăciunile lungi, lacrimile plângerii de sine, sunt cauza urâciunii din ziua de azi. Nu. De vină e egoismul nostru.               Felul în care ne mărginim credinţa la o teamă de mântuire, la o menajare a propriului trup de facerea de păcate, la o râvnă duhovnicească fără de dragoste. Iubim pe Dumnezeu din interes. Iubim lumea din interese mărunte şi cu propriul preţ. Nu iubim din inimă, nu ne dorim să ne dăruim oamenilor din suflet şi cu tot ce avem. O facem până la o limita, o facem pentru că o facem.

   Mi-a spus o dată un sfânt: „ La poarta raiului nu ţi se adună oasele sleite de post şi asceză, dar vei fi întrebat cât ai riscat pentru cei dragi?
Am răspuns tot printr-o întrebare.
-          Dar nu zice Domnul să nu ne amestecăm cu oamenii?
Şi mi-a răspuns avva:
- O, de ai fi măcar rece. Sau fierbinte. Că din cei căldicei nu se aleg niciodată sfinţii. Vezi, de aceea nu mai avem astăzi sfinţi. Pentru că, avem prea mulţi creştini „după lege” şi „cumsecade”…


Cântecul meu
Cândva eram o harpă în mâna bucuriei,
Şi au cântat cu mine doar degete firave,
Eram chezaşul milei şi osul mărturiei,
Pe dorurile crunte, pe frunţile bolnave.

Dar mâinile asprite, prădat-au voioşia,
M-au strâns în palme grele şi mi-au rănit fiorul,
Se rupseră şi coarde, şi lacrimi, şi iubirea,
Iar cântecul de suflet îşi poticnise zborul.

Un an, doi ani, o sută, pătruns de cuie grele,
Pe crucea legii aspre mi-am întrebat fiinţa:
De ce nu pleci în ape, de ce nu pleci în stele?
Căci omul nu cunoaşte ce e recunoştinţa.

Şi mi-am răspuns cu jale şi plin de neputinţă:
O moarte e mai lungă, decât o veşnicie...
Cerând ce nu se poate, jertfiri, recunoştinţă,
La lumea ce nu crede în fie ce-o să fie.

O, nimeni nu se îndură să-şi răscolească visul,
Şi nimeni nu se riscă pe propria trăire,
În egoism se-adună plinirea şi abisul,
Iar cei ce fac acestea, o fac spre mântuire.