Ştiu că nu mai credeţi în unele cuvinte. Poate
nici chiar în cuvintele mele. Interesul pentru poezia mea bolnavă îl simt la rândul
său bolnav. Cu cât scriu mai mult sunt condamnat la uitare. Iar ultima carte a
venit ca un vifor, ca un suspin pentru care nu eram nici unul pregătiţi.
Vă rog frumos să nu mă umiliţi prin contrazicere.
Orice mi-aţi spune nu am să cred. Nu pot fi consolat decât în ziua în care
poezia mea o să devină viaţa voastră, „evanghelia” voastră, suspinul vostru
firesc. Când veţi citi în rânduri şi nu printre rânduri. Când vă veţi trezi cu
versurile recitate pe buzele voastre. Până atunci însă, nu-i aşa, totul e
căutare…
Îmi moare puţin poezia. Puţin câte puţin. Ca un
fluture a cărui aripă a fost ruptă de un copil răsfăţat. Căci răsfăţul se
sfârşeşte în condamnare. Iubeşti, răsfeţi şi apoi eşti vinovat că ai abuzat de
iubire. Şi mi-e greu să constat că ea, poezia mea, nu mai spune nimic, nu mai
fascinează, nu mai entuziasmează, nu mai nelinişteşte, nu mai naşte insomnii,
privegheri şi suspin. Toţi cer dovezi, toţi vor să le demonstrez că ceea ce am
scris e autentic, că nu am minţit, că nu am plagiat, că nu sunt un proscris, un
cuvântător de texte şi de vorbe în vânt.
Anul acesta visam să scot o colecţie de poezii.
Cele mai frumoase pe care le-am scris. Nu a fost să fie. Şi poeziile au început
să se stingă. Citite în treacăt, rămase pe tarabe, credibile până la un moment,
ele par îngheţate de propria iarnă. Şi mă întreb de unde vine îngheţul? Din
mine sau din inimile care au uita iubirea?
Oricum eu voi mai scrie… Altfel nu se poate…
Sfârşit de an
Anul se stinge,
aprinde-ţi lumină,
Îngerii pleacă
spre paradis,
Ce mai rămâne...
dorul ,sau vina,
Poate iubirea,
ultimul vis.
Anul se stinge,
iertaţi din suflet,
Spinul să-l
smulgem din ochii goi,
Ce va să fie...
moarte, sau cuget,
Poate în alţii,
poate în noi.
Anul renaşte,
aveți speranţă,
Încă o şansă,
încă un gând
Și să rămână o
cutezanţă,
Iubirea noastră,
sfânt legământ…
