SUNT PĂRINTELE CĂTĂLIN, SĂ CUMPĂR SAU NU UN BRAD?
Umilinţa. Lecţia
Betleemului. Parcă aşa se spune mai mult în ultima vreme. Deşi, îmi pace mai
mult Viflaem. Ca să fiu mai aproape de bunica, de primele colinde pe care le-am
învăţat cu emoţia de a constata că viaţa e sublimă. Şi uite aşa am crescut, cu
fiecare brad lângă care aşteptam ca Pruncul să vină cuminte şi în tăcere.
Ce pot spune de vechile
ierni? Da, bineînţeles, că de acelea ale copilăriei mele. Poate că au fost
raiul meu. Nu ştiu dacă singurul, dar în orice caz, atunci am ştiut că Dumnezeu
e lângă om. Fără a-i cere socoteală de vreun fapt anume. Fără a-l întreba de
există moarte, ruină, despărţire, falsitate şi atâta lipsă de iubire…
Acum caut înadins umilinţa.
Şi bat zilnic la porţile copilăriei. Cu disperarea copilului care-şi caută
nefericit părinţii. Cu sfiala nepriceputului care şi-ar dori puţină înţelegere,
ceva vorbe de mângâiere şi poate un ceai cald de speranţă. Mă simt însă mult
mai bine ca cerşetor al unei clipe de pace şi de iertare. Şi iert, iert, iert
mereu toate imperfecţiunile şi dezamăgirile din jurul meu, în nădejdea că, cine
ştie, se va găsi cândva un duşman, un creştin sau un prieten pierdut ca să
spună: „Am greşit! chiar a iubit!”
E iarnă. Vine Crăciunul. Mă
gândeam chiar acum câteva clipe dacă o să mai cumpăr un brad de Crăciun. Dacă
mai am timp, bani sau dacă voi mai simţi ceva în jurul bradului. Şi încă
răspunsurile mă frământă.
Elegie de
iarnă fierbinte
Aşa pătrunsă de iubire,
Ninsoare parcă arzi solar,
Tu cazi din Dumnezeu spre
fire,
Şi uneori atât de rar.
Aşa plăpândă, sfâşiată,
De cerul ce te vrea murind,
Pe pleoapa mea rămâi curată,
Şi uneori mărturisind.
Aşa copilă, fără mamă,
Născută spre a fi un dor,
Când te primim, ne este
teamă,
Şi alteori te ştim fior.
