Elegiile străinătăţii
I
Peste pământ se scurge parte,
Din fosta mea prea scrisă carte,
Şi orologiul încă bate,
Că este noapte în cetate.
Şi sunt pe străzi serbări deşarte,
Şi ochii mei privesc departe,
Şi nu mai simt nimic în toate,
Poate că lumea nu mai poate.
Iar unii spun că sunt dezastre,
C-ar fi zăpezi şi-n luna marte,
Dar nu mai vreau decât o carte,
Şi-o lacrimă dacă se poate.
II
Şi-n stupi e iarnă şi viscere,
Câtă splendoare de tăcere,
Din miere facem punţi de dor,
Peste oceanele ce dor.
Ne zvârcolim cu rugi în stele,
Poftim priviri şi lanţuri grele,
Ne plâng icoanele în flori,
Şi buzele ne sunt ninsori.
Îmi caut lacrimile mele,
Prin inimi care par vâlcele,
Dar nu găsesc decât un nor,
Şi-atâta dor, şi-atâta dor.
