La han cu îngerul
Cu câteva zile în urmă mă plângeam că oamenii îndrăznesc să îmi confişte biografia. Ei bine, am greşit. Oamenii nu aduc nimic nou sub soare. Ei te văd precum tu doreşti să te vadă şi precum ei doresc să te vadă. Niciodată însă nu te văd pe tine, pe omul de dincolo de tine, pe sfântul cel iubit de înger şi aşteptat în cer de Dumnezeu…
Cu neşansa de a nu fi stat niciodată la masa unui han străvechi, cu iertare pentru eventualul vin bun ce nu l-am băut în viaţă, vă doresc zile blânde şi rămân acum la o poveste cu îngerul meu…
Înger la han
Aceeaşi masă, stropi de tăcere,
Carafa veche, vinul flămând,
Şi doar un înger părea că-i cere,
Omului singur, un scaun blând.
Ce ai cu mine? Eşti bun, desigur.
Du-te departe, du-te, te rog,
În noaptea asta vreau să fiu singur,
Doar eu şi moartea, veşnicul drog.
Nicio splendoare, lumea mă doare,
Visul se sparge, somnul e gol,
De-atâta vreme ard în eroare,
Aceeaşi piesă, acelaşi rol.
Nimeni nu ştie ce sunt pe lume,
Ce am în suflet, ce port în gând,
Sunt ca o mare prinsă în spume,
Dusă pe maluri, rând după rând.
Tu, înger vrednic, un zbor ferice,
Ce-ţi pasă ţie, eşti rai plăpând,
Ai interese albe şi vise
De mântuire peste pământ.
Noi, cei cu oase, cu emisfere,
Robim prin suflet, fără un rost,
De la zidire viaţa ne cere,
Aceeaşi moarte, acelaşi cost.
Ştiu, ai o lege şi-o datorie,
Mereu cu mine vorbind de rai,
Mai bine pleacă, dor să îmi fie,
Şi din speranţă flori să îmi dai.
Îngerul tace, ascultă paşnic,
Fără de silă, smerit, duios,
Pare el însuşi cerul cel darnic,
Solul răbdării, Iisus Hristos.
Aceeaşi masă, un om ce plânge,
Acelaşi înger, vechi, de demult,
Şi-o vorbă lină, care se stinge,
- Stai, mi-e mai bine, tac, te ascult…