Povara oraşului meu!

În fiecare noapte e "pîine şi circ". Piaţa Mare, aflată în vecinătatea curţii mele duduie sub asupiciile freneziei de vară. Spectacole cu decibeli puternici, valuri de oameni care consumă viaţă, delir şi patimă. Mă simt stingher, mă simt umilit, ca şi când oraşul însăşi m-ar provoca la o lecţie de răbdare şi de neputinţă.
Creştinismul secolului XXI se amestecă cu goana după relaxare. Abanadonându-şi pretenţiile de sfinţenie lumea a decoperit noul idol: timpul liber. Iar la altarul jertfei sale, Primăria, mulţimea şi în general condiţia umană jertfeşte suflet, bani şi nebunie.
Mi-e greu să pricep ce se întâmplă, mi-e greu să mai fac prognoze optimiste, mi-e greu să judec, mi-e imposibil să înţeleg unde ne vom opri. care va fi faţa de mîine a omenirii şi mai ales a noastră, a oamenilor planetei pământ, care ne cumpărăm cu lacrimi, cu sacrificii materiale enorme şi cu lipsă de demnitate creştină povara "timpului liber".
Închid fereastra şi deschid o carte de rugăciune. Palmele îmi tremură, inima-mi bate cu putere, iar eu însumi par schimbat. Dincolo de zidul casei mele se aprinde focul cranavalului. Oraşul e în beţie, în uitare de cer şi în minciună. E pârjol, e neputinţă şi deochi sufletesc. Şi cerul îşi priveşte neputinţa!

Mi-e dor de tine Doamne! 

Elegie ieşirii din veghe

Acum e despărţirea de ceasurile grele,

Îţi spun adio noapte ce m-ai făcut să gem,

Pe bolta întebării sunt iată mii de stele,

Dar vai, nu se mai poate, nu vreau să mă mai tem.

Icoana mea din casă molatic mă priveşte,

Din ea doi ochi cu lacrimi, îmi zic să dorm uşor,

Ajunge cu fiorul ce-n veghe străluceşte,

E timpul să ai somnul înveşmântat de dor.

Podeaua însă parcă ar vrea să mă reţină,

Piroane de-amintire de ea mă leagă mult,

Şi noaptea e profană, şi noaptea e divină,

Şi Doamne doar pe tine aş vrea să te ascult.

Mă lupt cu inerţia, ostracizat de fire,

Ce mult aş vrea să fie cu mine un cuvânt,

Să-mi spună: Bună seara! Şi să devin simţire,

Apoi să-mi las suspinul ca semn de legământ.

Acum genunchiul arde şi ceara se preface,

În iaz de gînduri aprigi, în milă şi senin,

Nimic nu se aude, oraşul însuşi tace,

E noapte, e lumină,şi-aş vrea să dorm puţin.

Elegia nesfârşită

Şi vara peste mine nebună se răstoarnă,

Cu pomii ei, cu iarbă, cu lacrimi şi cu dor,

Mi-s umerii luceferi şi palmele o taină,

Mi-e bine, mi-este jale, ce noapte, ce fior!

Deschid uşor fereastra, vai câtă amintire,

Afară lampagii aprind un foc ciudat,

Şi calea luminată îmi pare o iubire,

Mi-e milă, mi-este silă, ce vis neaşteptat.

Presimt un fel de teamă, curând oraşul moare,

Şi Doamne nici o veghe, măcar un ceas, puţin,

Un suflet să se-ntrebe, de ce sublimul doare,

Mi-e pace, mi-este simplu, ce gând stingher, divin.

Închid din nou fereastră, aprind o lumânare,

Apoi cu buze palizi rostesc un imn ca leac,

Ce-o fi de astăzi Doamne, ce-o fi în fiecare,

Mi-e dor nespus de ceruri, ce imposibil veac.