Bună revedere prieteni!
"Am scris mai multe poezii şi pagini de juranl. Nu pot să le editez pe toate în această primă zi de revenire la firesc, pentru că, poate, nu ar fi interesante, într-un aplomb spiritual, aşa cum este întotdeauna cel al revederii.. Mâine însă o citiţi mai multe poezii. Deşi, nu vreau să vă descarc excesiv emotivitatea, evident în sensul larg al cuvântului, mi-ar fi mult mai de folos dacă măcar o dată, cei ce citiţi, cu toţii, azi, mâine, aţi trimite un email pentru mine, semnificativ, sau ca un fel de răspuns la salutul meu ( ceea ce scriu oe blog e în primul rând respectul meu pentru voi), deci ca să îmi spuneţi două-trei vorbe de încurajare. Pentru mine şi echipa acestul blog...Vreau să ştiu dacă urmăriţi, sau mai urmăriţi acest blog, dacă existenţa lui mai are un rol spiritual în viaţa dumneavoastră. Eu totuşi cred că, indiferent de cât mă cunoaşteţi, de cât vorbim zilnic în alte moduri(sevici, cenaclu, biserică, societate) e mai de folos să comunicăm uneori şi în acest fel. În limitele normalului şi al iubirii de Hristos!
Apropo de Facebook. Vă repet, ceea ce am spus de atâtea ori, nu am interes să vorbesc pe Facebook. Prietenii de acolo sunt în marea majoritate "umbre". Stereotipii de slavă deşartă. o amăgire. Bine că m-am prins la timp. E o iluzie şi aşa am scris acolo chiar de două sau trei ori. ca dovadă că e aşa, e că nici nu au reacţionat la ideea mea... Acei aproape 200 de prieteni. pe email e mai multă normailitate. Deci, vă voi scrie pe blog şi rămân doar adeptul clasicului. Vă rog să îmi scrieţi părerea voastră. Dar numai aici, adică pe email...
Dincolo de de toate, mă bucur că am revenit. Ce frumos e în spirit, în artă şi în iubire de cer! Mâine seară vă aşteaptă 5 poezii esenţiale..."
Părintele Cătălin
Maica Domnului: M-aţi căutat?
„M-aţi căutat?”… În fiecare an auzim această întrebare duioasă, ca un clinchet de clopot cristalin. E glasul cel blând al Maicii Domnului, către orice muritor, e întrebarea care ne provoacă conştiinţele şi ne determină pe noi înşine la alte întrebări esenţiale vizând propria viaţă. Paradoxal, dar de când a plecat în „mânăstirea cerului” Maica Domnului nu a lăsat în urma sa nici o întrebare dureroasă, nici o căinţă fără speranţă, nici un suflet fără adevăr.
La întrebarea: „M-aţi căutat?” desigur că răspundem stingheriţi, nesiguri, oscilând între tăcere şi cap plecat de ruşine în jos. Şi sfiala noastră pare a pleca deîndată pe cărările descurajării. Un impuls omenesc de moment ne aruncă în disperare. Dar, „nu”! Maica Domnului nu ne lasă. Nu acceptă doborârile noastre. E acolo lângă noi, în dreapta noastră spre a ne spune: „Nu, niciodată, să nu vă căiţi în deznădejde!” Şi apoi adaugă: „Eu sunt lângă voi! Mereu există început nou, speranţă şi înviere!”
De două mi de ani Maica Domnului ne alungă inerţia falselor smeriri, ne întinde braţul din înecul părerilor greşite de sine şi ne aduce la limanul noilor începuturi. Splendoarea „mutării sale la cer” înseamnă coborârea raiului în inima noastră. E poate singura retragere care întregeşte. Pustiul stelelor se uneşte pustiul pământului. Şi pe acest pustiu încep să se sosească apele răspunsurilor certe. Muritorii primesc arvuna Împărăţieie, şansa de a o lua mereu de la capăt pe drumul mântuirii, curajul de se simţi iertaţi, înţeleşi şi iubiţi. Născătoarea de Dumnezeu se roagă pentru noi şi cu îndrăznire îi spune Fiului Său: „Şi ei sunt ai mei! Acum şi pururi şi în vecii vecilor!” Atunci un glas din cer se aude: „Fie voia ta, Maica Mea! Fie Mie după cuvântul tău!”
Dumnezeu ne-a dat o cale,
Şi o sfântă mănăstire.
Şi de-acolo se aude, o smerită liturghie,
Ce în inimă se-ascunde,
Ca un cer ce va să fie.
Arde flacăra de sine, totul e numai iubire,
Şi pe aripile line,
Maica Sfântă stă-n jertfire.
Ochii ei sunt mărturie , timp de rai, desăvârşire,
Şi se-aude iarăşi: „Fie!”
Pentru sfânta mântuire.
Acum totul e plinire, punte între cer şi fire,
Şi un suflet de iubire,
Plânge într-o mănăstire.
Să mă creezi din nou la noapte,
Fii Doamne arhitect de geniu,
Lasă-ţi iubirea să mă poarte,
Prin altă naştere, remediu.
Şi dă-mi ca faţă liniştirea,
Doi ochi atinşi de întrebare,
Pe umeri să-mi adaugi simţirea,
Şi ce e bun din fiecare.
Pe mâna dreaptă lasă-mi darul,
Să nu ştie ce face stânga,
În minte să îmi vină harul,
Şi-n piept să simt năpraznic stânca.
Apoi să zbor ca uliul aprig,
În nopţile de jar şi pace,
S-aduc în ceruri cel mai tragic,
Prinos al lumii care tace.
Şi ute-aşa ca os în brazdă,
Stropit din naştere cu sânge,
Eu să devin un Tu ce rabdă,
Pe-o cruce unde viaţa plânge.
Lecţie cu îngeri
Şi îngerii au explodat în forme,
Materie ei par, dar sunt divini,
Ard insurgenţi în lacrimi şi arome,
Dar vai, sunt imposibili şi senini.
Se plimbă cald prin propriile tranşee,
Molatic se aşează prin absurd,
Şi când îi simt, parcă ar fi maree,
Pe echilibrul gândului cel surd.
Ei au preţ, izbânda capitală,
Să ne aducă timpul înţelept,
Depresia de geniu minerală,
Sau pur şi simplu cel mai sfânt concept.
Şi astfel să pricepem că iubirea,
Nu e decât grandoare şi pluton,
Iar cel ce moare, oferind jertfirea,
Abia atunci se spune că e om!
Drum comun
Legat mă simt de drumul acesta care duce,
Probabil către sine, posibil către voi,
Şi viaţa mea devine un semn într-o răscruce,
În nici un caz firescul lăsat din doi în doi.
Şi câtă pasiune pun unii să mă vadă,
Pe şanţ de autostradă, haotic, fără sens,
O stea strălucitoare, dar gata să decadă,
Din cerul de iluzii, dintr-un halou imens.
Tovarăşi de urgie, colegi de suferinţă,
Vă fac la toţi metanii, ce vreţi însă nu ştiu,
Pe calea mea există şi soartă şi căinţă,
Lăsaţi-mă în pace, e totuşi prea târziu.
Mai bine luaţi rucsacul, puneţi ceva merinde,
Că iată drumul nostru de fapt e bun comun,
Plecăm cu toţi spre moarte, plecăm în necuvinte,
Deci: Noapte bună prieteni, cu bine şi drum bun!
Nu vom uita
( poezie scrisă în timpul concertului de la Caransebeş şi recitată în direct de autor)
Nu vom uita vreodată,
Această mână-ntinsă,
Şi crucea care simte fiorul omenesc,
Şi te întreb o prieten, ţi-e inima convinsă,
Ai omorât păcatul şi visul cel lumesc?
Nu vom uita vreodată,
Această zi de pace,
Şi vocile ce cântă ca un suspin frăţesc,
Şi te întreb pe tine, de ce iubirea-ţi tace,
De ce nu laşi cuvântul în datul cel firesc.
Nu vom uita vreodată,
Nici zilele de jale,
Umblarea de pe mare, acel cumplit înec,
Când ne-ai redat Iisuse adevărata cale,
Iertarea, dăruirea, spunând: Eu vă iubesc!
Nu vom uita vreodată,
Că cerul ne aşteaptă,
Acolo stă Măicuţa şi cei ce se doresc,
Iar clopotul de lacrimi mai curge şi îndreaptă,
Pe fiecare suflet în dor dumnezeiesc.
