Părintele Cătălin vă readuce pagini inedite din jurnalul personal

Jurnal de August!

Veghe cu inima în cer

de preot Cătălin Dumitrean

Dacă din lumina ochilor mei mu învăţaţi nimic, nu o să înţelegeţi niciodată propria poezie. O să mi-o socotiţi când superficială, când subiectivă, când lipsită de interes, cânt excepţională. Din nefericire săgetările verbelor extreme:, gen: „senazaţional”, „de doi bani”, „minunat” etc, nu fac decât să îndepărteze cititorul de esenţial. Şi cel mai esenţial lucru este acelă că exist, că pot defini viaţa în spaţiul poetic, că am dar inspirat de a face şi alte lucruri adevărate.

X

Omul nu îşi pierde suflet niciodată atâta vreme cât este capabil să piardă orice. Când preţuieşti ceva, un suflet, un cadou, o casă, devii vulnerabil, pătimaş, gata de a te sminti la orice pas de propria ta frică. Neantul (adică proprietatea) te copleşeşte şi te dispune spre ceartă, spre revendicare, spre agitaţie. Aşa începe să moară sufletul puţin câte puţin.

X

Când cineva îţi va vorbi de Dumnezeu tu să nu spui nimic. Taci şi ascultă. Fi darnic în iubire. Chiar dacă şti mult mai multe decât „fratele” sau „sora ta”, vei dobândi şi tu celălalt mai mult folos dacă îţi vei ţine buzele strânse în smerenie. Nu şti ce îţi spune însuşi Dumnezeu prin omul de lângă tine. Lasă-l să vorbească până la capăt. nu-l întrerupe. Pentru că fiecare vorbă îţi poate fi o nouă şansă de mântuire.

X

Viaţa ca o mare tulburată. Şi atât de puţine bărci de salvare. Înecul absolut ne este consecinţa libertăţii. „Doamne scapă-ne că pierim!”- ne auzim strigând adeseori cu ochii încărcaţi de durere. Şi atunci simţim minunea, un fior sublim se coboară în şi ne spune: „Sunt aici lângă tine! Întinde mâna! Eu nu te-am uitat niciodată!”

X

Un suflet blând e un suflet credul. Fericiţi cei „creduli” căci prin dânşii vine învierea noastră. Sufletele blânde nu au „şcoala vieţii”, nu sunt „unse cu alifii”. Şi ele se mântuiesc atât de uşor…

La antipozi stă deprimarea, gelozia, frica de a pierde. Ea e harfa diavolului. Din ea se cântă autodistrugerea. Cu pasiune. Temerea de a pierde ceva „din lumea aceasta” aparţine demonului. Doar el nu are curajul crucii. Iar crucea înseamnă să fi capabil să renunţi la orice. Şi, în primul rând, la propria ta fericire.

X

Mai sunt oare oameni care se luptă cu gândurile şi viaţa mea? Nu ştiu. De fapt voi nu vă luptaţi niciodată cu sufletul meu, cu viaţa mea, cu supravieţuirea mea. Vă luptaţi cu talentul şi inspiraţia mea. Aveţi aşadar o problemă. Vă luptaţi cu Dumnezeu şi vă consideraţi puternici. Ridicoli şi plini de frustrare. Eu unul nu aş mai lovi în părul încărcat de roade. Mi-aş altoi propriul pământ şi aş începe să scriu la fel de veridic.

X

Nu vă amăgiţi cu spini. Oamenii care au trecut prin „jungla vieţii”, care au fost răniţi de lume ar trebuii să fie cei mai blânzi dintre semeni, dar ei sunt în cele mai multe dintre cazuri revanşarzi, suspicioşi. Pentru ei creştinismul nu înseamnă decât consolare, dar la o adică „mânia” le e la fel de aprinsă. Nu îi tulburaţi, altfel devin ofensivi şi trişti. Ce a murit odată „ e bun murit”. O să-mi spuneţi: „ Bine, dar cu marii convertiţi, cum rămâne?” Şi-am să vă răspund: „ Tot la fel! Dar cine se poate declar, drept un mare convertit?”

X

Pe umbra mea se aşează Dumnezeu. L-am chemat să îmi stea în braţe şi m-a refuzat. El vrea să stea doar în umbra mea. Smerit, umil, crucificat. Când mă gândesc la faptul că atâţia oameni au vrut nu numai să stea în braţele mele, ci chiar să îmi ia şi locul… Dar „Dumnezeu este iubire” …  Şi niciodată nu are tupeu şi umbră.

X

Uneori doar distanţele dau sens existenţei. Mă simt legat de borne kilometrice şi expus celor care trecând pe lângă mine se opresc o vreme, admiră, apoi obosiţi pornesc mai departe. La fel este şi Dumnezeu. Fiind atât de aproape de noi, îl ignorăm şi plecăm mai departe… Apoi, la intervale rare de timp ne aducem aminte că El există şi îl salutăm din inimă. Viaţa ca un drum nesfârşit, iar noi mereu în căutarea unui popas.

X

În numele iubirii am fost mereu revendicat. Achitat, împuşcat, pus la zid de armele celor ce-mi declarau fidelitate. Am murit până acum de câteva ori în viaţă. Şi mereu am înviat.

X

Genial mi se pare să poţi răbda cultura şi să poţi să admiri supremul ei. Nu orice creator de geniu este şi un sfânt. Sfântul este acela care rabdă admirând în primul rând creaţia „celuilalt”. Prin aceasta se înţelege în primul rând pe sine, prinde aripi constructive şi se înalţă la Dumnezeu.

X

Poeţii se vor mântui prin propria lucrare. Acatistul lor e poezia. Firescul lor se numără din patru în patru rânduri, adică din strofă în strofă. Tăcerea lor, lipsa creaţiei lor înseamnă vină şi se pedepseşte prin durere. La Judecata de Apoi Sfântul Simeon Noul Teolog a fost judecat în primul rând de propria sa artă şi poate mai puţin de celelalte slujiri ale sale. Şi cum arta sa imnologică a fost divini î s-a dat strana din drepta altarului ceresc. De acolo se cântă astăzi imnele sale!

 Proximă toamnă

Decizie, simplă, absurdă?

Nu ştiu ce să fac când e noapte,

Acum simt o toamnă prea crudă,

Şi-aş vrea să m-ascund după şoapte.

Şi iată ce ploaie smintită,

Sub lună ne moare firescul,

Ascunde-te vară smerită,

Ce porţi într-un gând universul.

Prevăd un potop de rănire,

O lume călcată pe şine,

Iar eu am să-mi pun pe privire,

Un ultim omagiu de bine.

Da, toamna se-ntoarce cu jale,

Şi totul înseamnă durere,

Coboară în trista mea vale,

Tu suflet şi cere-mi tăcere.