Ce o să fie? Vine oare Mirele? Poate că vine! Dacă nu azi,
desigur mâine…
Același mâine și niciodată renunțare.
Iată Icoana plânge din nou. Ce frumoasă este Măicuța.
Acolo în casa ei de dor. Și ea așteaptă firea. Să ne liniștim. Să rămânem mereu
lângă ea. Să mai fie măcar o mână caldă și o batistă ștergătoare de lacrimi.
O
aud pe Măicuța:
E freamăt prea mult între voi! E patimă în toate. Prea multă patimă. În rugăciune, în lacrimi, în vise... Of, nu! Nu așa! Copiii mei, credincioșii mei creștini.... Nu vă las! Unde să plecați oameni! Voi, câți dintre voi mai sunteți ai mei, sau câți veți mai fi… Hai, fiți mai liniștiți!
Și, dacă plecați, oricum am să vă aduc înapoi. Acolo
unde mi-am făcut căsuță. Căci, dacă lumea v-a uitat, eu nu vă voi uita.
Așteptați pe cei duși. Plângeți pe cei rămași.
Bucurați-vă de cei ce rămân pe vecie!
A lor este iubirea!
O să rămână poate și gările pustii,
Un sfânt o să se uite pierdut prin cimitire,
Pe la icoane praful și îngerii târzii,
Dar nu contează Doamne, să fie doar iubire!
Izvorul se va-întoarce cu apele spre cer,
Albina o să verse polen în risipire,
Nu va mai fi nici lume, nu va mai fi mister,
Dar ce contează Doamne, să fie doar iubire!
O mama își va plânge copilul fără drum,
Va bate toaca leneș, în lacrimi de smerire,
Orașele măiastre se vor preface-n scrum,
Ce mai contează Doamne, să fie doar iubire!
Vom amuții cu toții, din amintiri trăind,
Uitând ce a fost vesel, și prea umil în fire,
Din când o șoaptă, cu dor va izbândi,
Și asta, da, contează, e totul din iubire!
