Elegia tristului felinar
Felinar aprins sub lună,
La fereastră mea respiri,
Lângă tine se adună
Plânsul marilor iubiri.
Felinar cu gaz de milă,
Luminezi în nopți de dor
Și cu tine orice silă,
Se topește în fior.
Felinar de primăvară,
Parcă lăcrimezi și tu,
Poate e întâia oară,
Nu știu de e da sau nu.
Felinar prea singuratic,
Din lumina ta trăim,
Noaptea, visul enigmatic,
Ziua, te sfidăm și-o știm.
Felinar tăcut sub lună,
Iată gazul s-a sfârșit,
Nimeni nu se mai adună,
Oare cine te-a iubit?
Inimă
Potecile nopții au urme de înger,
Și câinii se îmbată cu vise de rai,
Îmi vine mireasmă, îmi vine să sânger,
Să leg la trăsură o mie de cai.
Poteca e veche, departe se duce,
Cu pietre, cu jale, cu dor fără preț,
Dar vai, mi se leagă destinul de-o cruce,
Splendoare, speranță, durere, dispreț...
Aud cum colindă un greiere singur,
Deși nu am lacrimi să plâng pentru el,
Căci ochii s-ar face luceferi, desigur,
Și-apoi m-aș preface în blând porumbel.
Departe tăcere, aproape tăcere,
Iisuse Hristoase, Tu cum ai știut,
Că moartea e lege stropită cu miere,
Să mori din iubire, Tu cum ai putut?
Ard ochii de vise, am pielea uscată,
Genunchiul mi-l pun pe podea și suspin,
E noapte, mi-e groază, e taină mirată,
Mă simt și în moarte, mă simt și divin.
