- -Bine ai venit,
Petre!
Din uimire în uimire, Părintele Petru nu se putea dezmetici, auzindu-se strigat pe nume, și tocmai ar fi mai dorit ca să aduge ceva. Dar
Părintele Arsenie i-a retezat scurt gândurile și vorba, spunându-i:
- - De ce zici așa
Petre: Doamne, ce ochi minunați are Părintele Arsenie? Uite sunt ochi ca și
ochii tăi...
 |
| PĂRINTELE PETRU VAMVULESCU |
Apoi
și-a luat ochelarii jos de la ochi. Funiile de lumină dispăruseră dar
evenimentul nu putea să dispară de acum încolo niciodată. Căci ceea ce văzuse Părintele Petru, cu câteva
clipe înainte, nu putea fi o iluzie, ci purul adevăr. Din ochii Părintelui
Arsenie ieșeau lumini scânteietoare, poate chiar lumina taborică, despre care
vorbesc atât de mult teologii isihaști. Erau ochi de dincolo de lume, ochi prin care Dumnezeu ne trimitea speranța.
Ce
întâmplare deosebită. Și mă gândesc acum numai și numai la drama ochilor noștrii, a noastră, a celor care nu mai avem puterea de a pătrunde dincolo de cristalinul spălăcit al aproapelui. Căci, se simte această dramă, a omului contemporan, a omului din
proximitatea noastră i-a dispărut puterea vederii luminoase și a admirației blânde. Avem cu toții ochi
trișiti, ochi obosiți și încercănați de patimi.
Să luăm exemplul celor care nu se mai bucură de vederea faptelor bune
ale aproapelui. Nu vedeți, frații mei, că atenția noastră este îndreptată numai
și numai spre greșelile
celor din jurul nostru. Atenți la can-can-uri, la senzaționalul unor
fărădelegi, la păcate. Ochii noștrii parcă stau la pândă, ca leul în tufișurile
junglei. De abia așteptăm ca un V.I.P., ca un politician, sau ca un episcop să
greșească, că ne-am și apucat de bârfă, de transmiterea la „tot satul” a
scăpărilor acestora. Ne vindem ieftin demnitatea. Suntem bolnavi cu toții,
chiar dacă ne numim creștini, teologi, maici, călugări, preoți. Ne-am amestecat cu veacul, cu
mizeriile lumii și doar pentru acestea mai avem ochi de privit.
Ce ne
lipsește? Nu știu, dar poate rușinea, căci în rest sunt sigur că le avem pe "toate"...
