PĂRINTELE NICODIM BUJOR,
UNGURII ȘI MIHAI VITEAZUL
Sfântul se uita spre ușă.
Am intrat în chilie sfioși. Pe ușă citisem: MONAHUL NICODIM.
Salutăm cu iubire
și deodată rămânem surprinși de cele două scântei din ochii părintelui. Vorbea blând,
liniștit și aproape încet. Veneam de la Părintele Adrian, de la Biserica Mihai Vodă, și iată ce auzim:
-
Bat
clopotele la Mihai Vodă!!!
Uimiți ne întrebam în gând de unde știa Părintele Nicodim, că
am fost la Biserica Mihai Vodă. Am răspuns imediat cu entuziasm:
-
Bat încă
pentru neamul românesc. Noi mergem și cântăm pentru neam. Și pentru voievodul
Mihai Vitezul.
Părintele a fixat ochii spre tavanul chiliei și apoi a întors privirea spre
noi adăugând:
-
Ar fi putut
să fie canonizat. S-a opus un episcop, spunând că ar fi avut o legătură cu o
unguroaică.
- Și Eminescu?
- L-am văzut în
rai. Mi s-a arătat într-o noapte. Părintele Galeriu i-a scris și un acatist. O ce
frumos! Galeriu juca în tinerețe într-o piesă de teatru. El a avut rolul
necuratului. Trebuia să-l joace pe acesta. Și-a pus două becuri în loc de
coarne. A fost extraordinar.
- De nota 10?
- 10! Daa, 10!
Ce mai e pe la Sibiu? Ce mai face Mitropolitul Plămădeală?
- S-a mutat de
câțiva ani la cer.
- Daa, mă tem că
ungurii ne vor lua Ardealul?
- Chiar așa
părinte? De ce?
- Pentru că
suntem un neam de amorțiți.
- Daaa...
Apoi părintele ne-a privit din nou cu milă, după care a am simțit o stare de
incredibilă bucurie. Iar astăzi, mai mult ca oricând mă gândesc la aceste
momente sublime și pline de semnificație. Au fost clipe de testament moral, de
profeție și de luare aminte la faptul că bunătatea este primordială pentru
orice creștin. De aceea, chiar acum scriind cu emoție, cristalinul mi se umple
de lacrimi și îndrăznesc a spune: Nimic nu a fost în zadar!
- Părinte, Părinte am
lacrima grea,
Așeaz-o la tine pe ochi să
nu moară...
- Copile, copilă, e lacrima
mea,
Chiar eu am născut-o, din
milă amară.
- Părinte, Părinte, mi-e dor
de cei duși,
De sfinți voievozi și
poeți de lumină.
- Copile, copilă, pe inimi
stau cruci
Și eu v-am lăsat o povară
senină.
- Părinte, Părinte, de ce
ne iubești,
Nu vezi că e greu să
purtăm legământul?
- Copile, copilă, sunt
lacrimi cerești,
Iubirea e lege și-și vrea
crezământul.
- Părinte, Părinte, noi
suntem din lut,
Mereu câte-un vifor ne
rupe veșmântul.
- Copile, copilă, nimic
nu-i pierdut,
Cât vremi de ninsoare
n-astupă pământul.
- Părinte, Părinte și țării-e mult,
Cu-atâtea imperii ce vin
cu urgie.
- Copile, copilă, nu este
trecut,
Prezentul vă-ndeamnă ca
luptă să fie.