CAC-CAN-UL DUHOVNICESC
Prea multe minuni ni se întâmplă. Voi le cereţi, voi nu ştiţi ce să faceţi apoi cu ele. Le dospiţi în inimă, după care le puneţi sub obroc. Ca să vă prefaceţi că nu le-aţi văzut. Of, popor ortodox, cine să-ţi mai înţeleagă firea. Sau neputinţa...
Mi-e dor de oamenii simplii. Care nu cer şi nu văd minuni. Acei "truditori" care se scoală în fiecare dimineaţă şi pornesc cu pas grăbit spre muncă, spre şcoli, spre viaţă. Bucurându-se de singura minune care trebuie aplaudată şi înţeleasă: VIAŢA! Pentru că, noi creştinii complicaţi, avizi de minuni, de performanţe duhovniceşti, de stări angelice, de punerea în lucru a canoanelor, am uitat să ne mai bucurăm de singurul mare dar al omului, cel mai scurt şi cel mai umil: VIAŢA!
Mă tem că nu o să fiu înţeles. Mă tem că în curând nu voi mai scrie. Mă tem că şi aceia care mă citesc o fac dince în ce mai rar şi mai repede, cu implicaţii sufleteşti subiective, cu jumătate de suflet, cu "viaţa" lor. Mă tem că minunea de pe Dealului, de joi seara, adică aceea cu curgerea din Icoana Îndrumătoarea a lacrimilor Maicii Domnului, nu o să fie decât un bun subiect de "can-can". A curs mir, bun, şi cei cu asta? A fost "mişto" şi atâta tot. Mai ne dăm vreo câteva zile "mari" cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu "realizările" noastre... Căci, vrem nu vrem, siteurile ortodoxe au coborât ortodoxia la nivel de can-can duhovnicesc. Adică senzaţioanaluri, minuni, sfinţi celebri, moaşte pline de putere şi puţină, foarte puţină normalitate. Adică, un om care munceşte, se trezeşte de dimineaţă şi iubeşte de dragul iubirii...
