Lumea nu e rea. Nici gândul, nici dorul şi nici această
iarnă ciudată. Lumea e de fapt e un vis prelung şi fără de oprire. Un somn care se zbate leneş, între
genele noastre obosite de prea puţină viaţă.
Lumea nu e nici măcar veselă. Iar tot ceea ce se vede cu ochiul liber a fi
bucurie, e de fapt iluzia unei secunde, poftirea noastră copilărească de a crede că totuşi există
frumos şi înălţare.
Dumnezeu e bun. Mereu bun, mereu cald şi mereu acelaşi. Cum
l-am visat, cum l-am dorit, cum l-am aşteptat în nopţile de, copilrie, de vină şi de singurătate. Dumnezeu ca un fior, sau ca un opaiţ care ne dă mereu speranţe şi ne spune mereu
că va veni.
Iar Dumnezeu nu e aşa cum îl vedeţi voi. Măcar de l-aţi vedea.
Nu e nici o rază, nici o veşnică balanţă între bine şi rău şi nici un măcar un vifor de dreptate. El este Dumnezeu şi atâta
tot. Bunicul care plânge pe umerii nepoţilor şi aşteaptă o clipă de iubire. Sau răspunsul l-a întrebarea: Voi când veţi veni la Mine?
TAINĂ
Pajişti albe, păsări
mute,
Vin izvoarele
acasă,
Pe basma stau
răni trecute,
Ochii mamei ce se
lasă.
Grâul într-o
pâine rece,
Cumpăna fără
fântână,
Timpul care nu
mai trece,
Ci în doruri
se-adună.
Turmele căzând
sfioase,
Dintre stele fără
patimi,
Lapte din iubiri
frumoase,
Şi din inimi, şi
din lacrimi.
O icoană, şi-o
căţuie,
Fumul mirosind a
moarte,
Colo sus pe-o
cărăruie,
Bradul priveghind
în noapte.
Şi o taină, vis
ce-aduce,
Mielul către
jertfă nouă,
Crinul ce-a ieşit
din cruce,
Suferinţa ca o
rouă.