Inimă

Şi acest cer plăpând de stele,

În care-aştept ceva mai bun,

Are un lacăt la zăbrele,

E dorul meu, nebun, nebun...

Şi acest astru, ce mă poartă,

Prin universuri ca de fum,

E prea înstrăinată soartă,

Că mulţi mă cred nebun, nebun...

Şi voia ce se face lină,

Deşi nu vreau nimic să spun,

E viaţa mea cândva senină,

Sau zborul cel nebun, nebun...

Iubirea însăşi e tranşeea,

În care oasele se-adun,

Un plâns prelung, ca odiseea,

Că port un vis nebun, nebun...

Mă simt mereu respins de milă,

Ce greu e să trăieşti postum

Şi ochii tăi lăsaţi în silă,

Să pară văz nebun, nebun...

Mereu să ţi se pară crucea,

Ca un obuz pierdut din tun,

Cu frică să îţi minţi răscrucea,

Păşind nebun, nebun, nebun...

Iar mâna care te dezmiardă,

Un cristalin şi plin alun,

În lacrimi sincere să ardă,

Cu tot ce e nebun, nebun...

Şi tu să vrei măcar o dată,

Să nu mai fi un biet tăciun,

Purtând o lege disperată,

Oftatul cel nebun, nebun...

Un altul să te înţeleagă

Şi eu pe el un dar să pun,

Planeta inimii întreagă,

Misterul alb, nebun, nebun...

Iar gheaţa ce o port în minte,

Acel condei ce mi-l asum,

Mărturiseşte prin cuvinte,

Că nu am fost nicicând nebun.