M-am gândit mult până să alcătuiesc această poezie. Poate că cele cinci fecioare blânde din evanghelie nu sunt decât cele cinci simţuri care slujesc aşezării omului.
Cinci miracole ale geniului dumnezeiesc, rânduit în zidirea de început a firii umane.
Când cineva spune că iubeşte pe cineva din „tot sufletul”, o face şi după buna slujire a acestor cinci simţuri. De aceea, iubirea are şi o genă olfactivă sau auditivă. Este frumoasă la văz şi la auz etc. M-am gândit la acest lucru în timp ce sărutam cu buzele racla Sfântului Anton de Padova. Un gând năstruşnic s-a revoltat atunci în inima mea şi mi-a pus întrebarea crudă: - De ce faci asta?
Când cineva spune că iubeşte pe cineva din „tot sufletul”, o face şi după buna slujire a acestor cinci simţuri. De aceea, iubirea are şi o genă olfactivă sau auditivă. Este frumoasă la văz şi la auz etc. M-am gândit la acest lucru în timp ce sărutam cu buzele racla Sfântului Anton de Padova. Un gând năstruşnic s-a revoltat atunci în inima mea şi mi-a pus întrebarea crudă: - De ce faci asta?
Sfios, fără să regret nimic, i-am răspuns gândului: - Pentru că şi aceste daruri sunt lacrimi din lacrimile divine! Apoi, ca într-o poveste de iubire, am lăsat uşor capul de raclă şi am încremenit timp de câteva minute. Am simţit cum briza cerului mi s-a lăsat de pe frunte pe întregul trup, apoi în inimă mi s-a aprins focul recunoştinţei. Descopeream, încă o dată, pentru a câta oară, că nu eram decât un om, sau mai bine zis, un fir de simţire din marea trăire universală. Şi Dumnezeu mi-a deschis ochii…
Până mâine
Veghe în noapte, cinci gânduri blânde,
Stau lângă sobă şi-aşteaptă mila,
Două sunt triste, trei sunt flămânde,
Niciuna însă nu ştie sila.
Vine, nu vine, cel ce iubeşte,
Cine să ştie clipa frumoasă,
Mirul din candeli se înmulţeşte,
Flacăra plânge şi ea duioasă.
Gesturi sfioase, fetele cântă,
Pe glasuri line, în dor şi şoapte,
Două suspină, trei se frământă,
Ce dăruire, ce lungă noapte.
Spre dimineaţă, ochii se-mbină,
Pleoape curate, cad, obosite,
Fără de lacrimi, fără de vină,
Parcă stinghere şi răstignite.
Vuiet deodată, Mirele vine!
Deschideţi poarta, faceţi lumină!
Acum e ora plină de bine,
Ora iubirii, sfântă, senină.
Mirele tace, pare un nufăr,
Priveşte simplu spre dăruire,
Câteva lacrimi,cinci sunt la număr,
Îi dau bineţe, slavă, iubire.
Tu şi eu
Tu ierţi, eu cânt,
Sunt trâmbiţa ce cheamă la iubire,
Şi de o veşnicie mă descânţi,
Cu ochii Tăi aprinşi din dăruire.
Tu taci, eu cânt,
Sunt glasul care strigă către munte,
Şi Tu în mine vii şi te frămânţi,
Să nu păşesc pe o semeaţă punte.
Tu plângi, eu cânt,
Sunt eu, sunt om, sunt suflet şi cunună,
Şi Tu îmi ceri ca să devin un sfânt,
O floare de credinţă şi de lună.
Tu cânţi, eu cânt,
Ce bine e în cer, frumoasă e această zi de pace,
Şi Tu un rai, şi eu un fost pământ,
Iubirea care cântă, vrea şi tace.
Iertaţi, dar mi-am regăsit dreptul la cuvânt...
