Ref:
E greu să ne schimbăm,
Cum ar vrea Dumnezeu,
Mai bine să mimăm,
Ce am mimat mereu...
Oftat de dincolo de zid,
Orașul zilnic mă rănește,
Mă simt haotic și rigid,
Nici lacrima nu mă intregește.
Mă văd posibil noctambul,
Mergând pe case și pe gânduri,
Mă simt ciudat ca într-un recul,
Scriind mai multe printre
rânduri.
Nu pot să cred că sunt damnat,
Să nu am parte de un munte,
Hulit, și veșnic resemmnat,
De cartierele cărunte.
Aglomerat de cei cu ban,
Urăsc mașina, telefonul,
Vorbitul mândru la volan,
Cei ce mimează dialogul.
Ei singuraticii, mondeni,
Cu viața lor de trei parale,
Nu sunt nici liberi, nici
pereni,
Nu au nici inimă, nici cale.
Fițoși, că așa au învățat,
În tinerețea lor absurdă,
Vorbesc „OK!”, e „e cool” sau „e waw”,
Sau „auci” când cică, vai,
strănută.
Mi-e greu de nerușinea lor,
De faptul că nimic nu-i schimbă,
Că nu au nici măcar, umor,
Că nu au patrie și limbă.
Și-acum pleoștit de gol urban,
Cu tot acest prezent-trecut,
Din bunul simț de dor uman,
Vă spun: Adio! E prea mult!