Mă gândeam să devin ierbicultor. Să sădesc în fiecare suflet
o pajiște de iarbă. Plină, plină de flori. Să-mi spună apoi omul: Dar de ce nu
ai sădit altceva?
Iar eu să răspund, că nimic nu e mai simplu decât
simplitatea, că viața însăși înseamnă simplitate sau nimic.
Ești fericit, ești cel mai fericit când nu ai nimic, și
devii trist, tot mai trist, când vrei să ai câte ceva. Iar când ai ajuns să ai,
nu vei mai simți nimic. Nici speranță, nici bucurie, nici frumos.
E fierbinte această vară. Poate prea fierbinte, prea plină
de soare. Mi-ar fi plăcut să stau rezemat pe o căpiță cu fân, să citesc dintr-o
carte veche, din acelea cu povești nemuritoare și poate mai adevărate decât
însăși viața noastră. Să aud clopotele bisericilor ardelene, cum cheamă spre
nemurire, cum vestesc liturghia și
coborârea îngerilor către poporul român.
Ce frumoasă e iarba câmpului vara. Ce stingher stă firul de
iarbă sub melancolia soarelui torid. Ce repezi sunt aceste clipe, ce
neputincioase sunt aceste cuvinte și cât de greu se scriu ele. În fiecare zi...
LA CEASUL ÎMPĂCĂRII
Dulce împăcare, Doamne câtă milă,
Astă noapte parcă cerul s-a deschis,
Și-am văzut iubirea fără nicio silă,
Și pe Născătoarea stând în paradis.
Era ca o floare, era cum e dânsa,
Parcă și frumoasă, parcă ca un dor,
Inima de maică, îi zvâcnea într-însa,
Doamne ce minune, Doamne ce fior...
Se făceau heruvii, soli de bucurie,
Picurau pe suflet lacrime de dar,
Serafimii veseli se-adunau să fie,
Vestitorii păcii, harul peste har.
Și privea Fecioara blând spre fiecare,
Parcă cerul însuși sta în ochii ei,
Sfântă umilință, vis de împăcare,
S-au pornit a plânge iarăși ochii mei.
După multe ceasuri, cine poate știe,
Timpul de iubire, s-a făcut mister,
Eram prins în valuri de lumină vie,
Eram cu Măicuța, lângă ea, în cer.