Frumoasă-tristă iarnă
Ce frumoasă-tristă iarnă,
Câtă dragoste şi moarte,
Lacrimi vin să se aştearnă,
Reci şi binecuvântate.
Şi nisorile boeme,
Par mai mult nişte blesteme,
Pe întinsul dăruirii.
Caut fluturii bezmetici,
În fântânile de gheaţă,
Acei ochi de rai, frenetici,
Care sparg a lumii ceaţă.
Strig cu vulturii din munte,
Tac cu florile din glastră,
Poate voi găsi o punte,
Să ajung în boala voastră.
Să mă fac un leac de milă,
Focul care arde rana,
Visul desfăcut de silă,
Cerul ce sloboade mana.
Şi apoi ca umbra caldă,
După crengi de suferinţă,
Să-mi las inima să cadă,
Pe omătul de căinţă.
Cuvine-se, să fie!
Cuvine-se lacrimă sfântă,
Să arzi ca o pace duioasă,
În inima caldă şi blândă,
Marie, preadulce mireasă.
Cuvine-se leac de iubire,
Tăcere şi floare frumoasă,
Să umpli a noastră simţire,
Marie predulce mireasă.
Cuvine-se cer de spăşire,
Să-ţi faci chiar din lacrimi o casă,
Din care să verşi dăruire,
Marie preadulce mireasă.
Cuvine-se rugă fierbinte,
Tu soră de bine rămasă
Să laşi o speranţă cuminte,
Marie preadulce mireasă.
Şi veşnic noi ştim că prin tine,
O poartă de rai se deschide,
Căci numai aşa se cuvine,
Să fie, să fie, să fie!