Drumul spre Emaus sau drumul îndrăgostiților –cum îl numește
atât de frumos Paul Evdokimov- este drumul în care ”pâinea îngerilor”
devine hrană pentru om. O pâine a
trupului, a sufletului și a iubirii. Pentru că Hristos se descoperă celor doi
ucenici în toată splendoarea Sa, și cei doi ucenici se recunosc într-însul, ca
într-o oglindă. Îl văd pe El și se văd pe ei.
La fel și îndrăgostiții își
străpung inima unul altuia, printr-o rază de lumină, când „iubitul se vede în
iubită ca într-o oglindă și precum într-o apă chipul răspunde chipului, tot așa
inima unui om răspunde celui iubit.”(Paul Evdokimov)
Îndrăgostirea este de fapt o anamneză, adică o aducere
aminte, pentru că orice bărbat, ne spune filozoful rus, o poartă în sine pe Eva
lui,trăind în așteptarea posibilei sale parusii. Îndrăgostiții recunosc în ei
chipul cel drag al celui dorit, ca și cum l-ar fi purtat în ei încă de la
naștere. De aceea, mulți dintre cei ce se îndrăgostesc afirmă și își asumă
iubirea ca pe o fatalitate, neacceptând nici o altă schimbare, sau înnoire,
chiar dacă sunt dezamăgiți, chiar dacă e nevoie să plătească cu propria
suferință acest sentiment. Îndrăgostindu-se își „recunosc” în inimă persoana
„mult visată” care devine o preocupare obsesivă a propriei lor vieți. Numai
așa se poate înțelege jertfa mucenicilor pentru Hristos sau logica fatalității
din cazul cuplurilor gen Romeo și Julieta sau Tristan și Isolada.
Iubirea este vederea frumuseții celui de lângă tine. O frumusețe
pe care cei mai mulți nu o pot pricepe.Ceea ce pentru ceilalți devine neinteresant, pentru tine este taină. Tot Evdokimov spune că “deși iubirea se spune că e oarbă,
de fapt numai ea te face să vezi”. Misterul ei e unic și dezlănțuit. E o
lumină de Paște care coboară să lumineze subteranul celui de lângă tine. Cel
iubitor este și luminător. Cei ce se încred în cei pe care îi iubesc se încred
de fapt în lumină și nu greșesc niciodată. De aceea iubirea e ‘’ paștele
nostru‘’ și e ‘’moartea noastră ‘’.
Cine mai trăiește pentru sine atunci când iubește, cine mai are încă aspirații
personale, cine se închide în sine,cine nu se răsfrânge încelălalt, cine nu
devine celălalt, cine nu își asumă personalitatea celuilalt, acela nu iubește
deplin. Acela nu vrea să “moară”, să se anuleze, să aștepte în mod fatal
consecinețele jertfei de sine.
Ana lui
Manole moare, deși știe că ea nu va mai fi iubită niciodată în mod practic de soțul ei.
Acceptă anularea de sine pentru el. Se lasă zidită, își dă pierzaniei trupul,
visele, capacitatea de a mai crea, de a mai naște copii, de a mai servi la masă
ca soție, de a se mai bucura de o vacanță, de a se ruga, de a se odihni, doar
spre a plini iubirea. Ea lasă totul pentru personalitatea soțului ei. Îi face
voia iubitului, și moare la cererea lui. Deci nu la cererea și la ideile ei. Ci
la spusa lui. Nu fuge de moarte, nu fuge de răspundere, știe că va pierde
totul, știe că va fi umilită, dar preferă să stea ca un “nimic” lângă iubitul ei. În zidul
nemuririi și al iubirii.
Și mai e
ceva. O spune tot Evdokimov, că “fiecare
om se descoperă un geniu în iuibre”. Deși niciunul nu are poate capacitățile celuilalt (intelectuale,
morale, artistic), totuși faptul de a iubi și a fi iubit este genialitate,
împlinire totală de sine, și chiar revelație. Cred că orice iubit este inspirat, altfel nu s-ar putea explica faptul că fiecare zi de dragoste nu
poate fi doar o zi “care trece”, ci o zi de creație. Când pretinzi că iubești, dar nu aduci nimic în
viața celuilalt, ceva nou, ceva frumos, o scriere, o rugăciune nouă pentru
el, o vorbă deplină, acea iubire e de fapt doar o “părere” și nu un adevăr.
Privind pe
cel iubit îl privești pe Hristos. Uneori Hristos e factor de minuni, alteori e
căzut pe Via Dolorosa și o Veronică tuandră vine să îi șteargă cu milă chipul obosit, alteori Hristos cere “ apă” de pe cruce, alteori e în temniță
și vrea să fie vizitat, alteori e plin de îngeri și uneori plin de răni. Deci,
văzându-l mereu pe Hristos în celălalt nu va apare nicodată sila de iubit și
mai ales părăsirea lui. Cu condiția ca totuși să crezi în El.