SCRISOARE CĂTRE INIMILE BUNE!

Părintelui Marius Matei, colaboratorilor şi cititorilor siteului „Lumea Credinţei”

Încep cu o mărturisire sinceră:

Mi-e foarte greu să scriu şi să ţin pasul cu voi!

Vă admir însă enorm. Pe cei ce scrieţi atât de aprins în „Lumea Credinţei”. Aştept de fiecare dată să-ţi citesc gândurile. Sfinţiei tale şi celor care se ostenesc pe acest site. Aveţi o vlagă aparte. Vă simt încă frumos „înverşunaţi” în desconspirarea tainelor divine. Vă sorb splendoarea şi vă binecuvintez inimile.  

   Nu pot să mă stăpânesc însă de la un cuvânt. Deşi, parcă nu mai am elanul exuberanţei. Şi simt că ultimii ani ne-a împărţit opţiunile. Că ceea ce voi scrieţi de multe ori eu nu sunt în stare să descifrez în adâncuri. Că iată, activităţile mele, ale cenaclului meu, nu găsesc rezonanţă în lumea fundamentalistă. Pentru că, din păcate, există şi o astfel de lume, care se motivează doar din „elite” patristice şi prea puţin din fapte concrete. Adică, construim catedrale imense spre a pune cruci feroce peste piept, cităm profesional din îngeri ai pustiei, ne dăm cu presupusul la „chestiuni” de bucătărie internă a politicii bisericeşti, dar, prea puţin iubim. Prea puţin facem ceva pentru aproapele nostru.

   Frate părinte Marius Matei. Sfinţia ta mă poţi înţelege. Pentru că mă iubeşti şi mi-ai dat şansa să mai apar şi eu pe binecuvântatul vostru site. Dar, mă roade ceva în inimă, şi cred că nu ajunge doar să scriem şi să ne citim unii altora superbiile teologice. E nevoie de ceva mai mult decât atât. E nevoie să ieşim în întâmpinarea aproapelui. „Fugind”- cum a făcut-o tatăl primitor al fiului risipitor.

     Hai deci să facem ceva împreună. Să ne rugăm.Să cântăm. Să mergem între oameni. Să-i căutăm. Să mergem pe comunităţi rurale. Să le aducem ceva în plus. Să organizăm acţiuni comune de mărturisire şi de filantropie. E ceea ce în umilinţa şi neputinţa sa încearcă Cenaclul Lumină Lină.

Şi o să-ţi fac o mărturisire. Să nu crezi că preoţii se înghesuie ca să ne invite. Să nu crezi că cei ce scriu pe bloguri şi siteuri creştine mi-au trimis vreodată cuvinte de încurajare. Să nu crezi că între colegi există solidaritate. Nu. Realitatea e destul de tristă. Dar, cei ce s-au bucurat de prezenţa noastră au făcut-o dintr-o credinţă puternică activă şi odihnitoare.

 

Frate Părinte

  Ieri a fost o zi deosebită. Am fost la Cluj. La Dinu Criste în emisiune. A doua oară în mai puţin de două săptămâni. A fost frumos. Şi i-am vorbit din nou de eforturile sfinţiei tale. I-am cerut să îţi sprijine necondiţionat eforturile. Sper că o va face. Este un om de cuvânt şi de caracter.

 De fiecare dată când mă întorc de la Cluj am nostalgia anilor care au fost şi bucuria de a mai crede în viaţă.

   Sofocle scria odată că timpul acoperă tot ceea ce este descoperit. Astăzi, la aproape două decenii după terminarea şcolii, caut să ştiu ce a fost „în mintea mea” de atunci. Ce anume credeam că este viaţa, preoţia, lumea.  Şi mă gândesc, la modul în care părinţii noştri profesori din Seminarul Teologic se străduiau să ne aducă infinitul cunoştinţelor religioase în inimă. Mai înainte de a ieşi în faţa unui public creştin deopotrivă „pretenţios” şi „dezinteresat”, am crezut şi noi, tinerii teologi de atunci, în biruinţa războiului cu morile de vânt.

…

Lumea de astăzi m-a obosit. Este o lume apăsată de imediat. O lume care mă trimite spre însingurare. Şi frica de a constata, aşa cum scria undeva Octavian Paler că acest „târziu” este întotdeauna „prea târziu”. Că anii trec prea repede, că trenul nostru fuge prea repede prin gări efemere. Că prietenii ne lasă. Că cei cărora le-am făcut bine ne uită. Că fiecare se simte îndreptăţit să se justifice în faţa imposturii, spunând că el a făcut „destul”. Şi oamenii, şi creştinii, şi ateii, cu toţii.

…

 

Pe străzile Clujului au apărut primele frunze de toamnă. Toamna la Cluj are gust de lacrimă şi miros de nostalgie. Iedera stă obosită pe casele de pe Strada Republicii, precum aripile noastre îmbătrânite de atâta căutare a cerului. Am bătut pas cu pas toate acele străzi pe care visam pierdut în tinereţe că o să am o viaţă frumoasă. Mă visam terminând şcoala şi devenind un preot bun. Care să ajute oameni şi să primească bucuria lor…

…

Închei gândindu-mă la un cuvânt frumos. Hai să zicem ceva din Victor Hugo: „Timpul curge din noi ca dintr-un ceasornic cu nisip, dar noi nu simţim fuga asta, mai ales în clipele supreme.”

Vă rog să mă iertaţi. Şi nu uitaţi de misiunea noastră comună. Nu ştiu cum se vede viaţa la Bucureşti. Dar Clujul şi Sibiul trebuie să-şi unească eforturile. Nu avem voie să stăm despărţiţi. Noi cu cenaclul, voi cu mărturisirea voastră aleasă. Oare nu putem găsi ceva mai multe fapte? Hai să încercăm.

Cu dragoste

Părintele Cătălin.

SCRISORI DE LA MAICA DOMNULUI!

EU CĂTRE MĂICUŢA

Şi curge iarăşi cu splendoare,

Când ochii cerului clipesc,

Şi fluturi albi pornesc spre soare,

Ducând surâsul omenesc.

Eşti Maica Domnului sfioasă,

De-atâta dor copilăresc,

Şi te-ai făcut şi mai frumoasă,

Purtând surâsul omenesc.

Şi-acolo sus este iubire,

Şi lacrimi calde se-nteţesc,

Şi-aici mai jos este trăire,

Născând surâsul omenesc.

Mi-ai zis odată: Spune-mi mie,

Cum porţi fiorul pământesc?

Şi ţi-am răspuns: Crezând în fie,

Ce-o fi surâsul omenesc.

De-atunci surâsul se porneşte,

Mai mult, mai viu, mai prietenesc,

Iubirea nu se mai opreşte,

Surâde simplu, omenesc.

MĂICUŢA CĂTRE MINE

Te las să simţi ceva mai mult,

Se vor deschide drumuri sfinte,

Copilule de ani ascult,

De ruga ta aşa fierbinte.

Şi mi-ai cerut un cer plinit,

Să fi culegător de stele,

Şi o minune s-a ivit,

Un plâns din lacrimile mele.

Da, pentru tine le-am lăsat,

Să curgă simplu, din iubire,

 Şi cu splendoare s-au vărsat,

Ca luna când e în strălucire.

Şi-am zis iubitului meu Fiu,

Tu vezi această împăcare,

Cei ce se ştiu ,aşa se ştiu,

Şi nu doresc altă cărare.

Creştinii nu doresc nimic,

Doar un surâs, şi-un pic de pace,

Şi eu încerc să îi ridic,

Speranţa să le-o fac tenace.

Mai lasă har din carnea Ta,

Din răstignirea cea umilă,

Şi ei mai harnic vor cânta,

Fără de patimă şi silă.

Mai dă-le zile de poveşti,

Ceva milos în risipire,

Acele simple, scumpe veşti,

Că lumea a rămas iubire.

Şi Fiul meu mi-a dat un semn,

Mi-a spus: Nimic nu te opreşte,

Măicuţa mea te rog, te îndemn,

Aprinde dorul cui doreşte.

Şi să te rogi pentru copii,

Cât ar simţi ei omeneşte,

Lumini, iubire şi trăiri

Şi cerul care îi uneşte.

POEM SCRIS PE DRUMUL MĂRTURISIRII

De la Paloş spre casă

La Paloş într-o clipă de uimire,

Plângeam curat ca lebăda pe ape,

Şi am simţit lumină şi iubire,

În ochii ce-au venit să se adape.

Măicuţei i-am cerut atunci puterea,

Să nu oprim misterul de trăire,

Şi am aflat că asta-i este vrerea,

Ca să cântăm şi să găsim plinire.

Sfârşit de vară, dar cine mai ştie,

Că trupurile noastre poartă rouă,

Şi toamnă-iarnă de ar să fie,

O împăcare vă trimitem vouă.

Şi vreau să ştiţi că noi suntem cenaclul,

Sau obştea ce-a găsit o rădăcină,

Şi trece greul, precum trece valul,

Când dăruirea nu găseşte vină.

Iar cei cuminţi păşesc pe urma noastră,

Precum se scurg izvoarele pe piatră,

Lumină Lină, amintirea voastră,

Şi mila ce-a găsit o blândă vatră.

(poezie scrisă în microbuz, la întoarcerea Cenaclului Lumină Lină de la concertul din Paloş- Braşov)

CLUJUL MAICII DOMNULUI!

 

Clujul şi ochii Maicii Domnului.

   Fraţii mei clujeni! Fraţii mei creştini! Iubiţii mei fraţi de iubire creştină. Ieri au bătut din nou pentru mine clopotele Clujului. O clipă am închis ochii şi am simţit că Dumnezeu m-a luat în braţe. Ce dulce sunau. De la Mănăştur spre Feleac şi apoi spre Grigorescu. Iar Maica Domnului mi-a dat binecuvântarea de a vorbi o oră, la TVR Cluj, despre dragostea ei faţă de acest popor.

  Da, preţ de o clipă am simţit că Maica Domnului este acolo cu noi. În studio, alături de mine şi de colegul meu Dinu Criste. I-am văzut ochii deschişi. Ne privea cu emoţie şi blândă ca un cer de primăvară. Nu spunea nimic. Ne asculta sfioasele cuvinte şi părea că ne acceptă neputinţele. Iar noi vorbeam, seduşi de splendoarea clipei. Spunând lumii că nu există nimic mai frumos decât ochii cei lini ai Măicuţei!

  Of Clujul şi lacrimile Maicii Domnului! Ce frumos! Ce bună a fost Măicuţa! Să mă trimită chiar în zi de sărbătoare, după aproape 15 ani de la terminarea studenţiei şi să vorbesc oamenilor despre inima ei. Pe mine nevrednicul. Abia acum îmi dau seama că nu am meritat acest lucru. Că e prea bună Măicuţa cu mine, cu noi, cu toţi. Că ar fi trebuit să tac şi să aleg infinitul smereniei cereşti. Dar Măicuţa a vrut altfel. Să nu tac. Să mă reîntorc şi să revorbesc lumii despre iubirea ei. În Cluj! În oraşul în care Dumnezeu coboară din când în când ca să îşi odihnească lacrimile. Şi am vorbit. Cer iertare că am vorbit. Nu vă supăraţi pe mine şi nu mă judecaţi pe nedrept. Ar fi mai sărac sufletul vostru dacă eu aş tăcea. Mai ales că nu mi-au mai rămas decât cuvintele de mărturisire şi iubirea către Maica Domnului. Cum aş putea să tac? Spuneţi voi...

Închide ochii şi trăieşte clipa,

Din Cluj nu mai vin ploi peste Ardeal,

Ci însăşi toamna ce va da risipa,

Splendorilor de lacrimi şi real.

O dimineaţă şi o seară sfântă,

Ceva ciudat şi fără de contur,

În Cluj simţind o lacrimă ce cântă

Şi cade printre ochi precum un şnur.

Şi m-am văzut cu ani şi ani în urmă,

Când stelele păreau peste Feleac,

Nostalgice mioare fără turmă,

Păscând sfios pe urma unui dac.

Şi ce frumos, ce dar şi ce minune,

Acum să mă reîntorc în loc de dor,

Ca să rostesc tot ce se poate spune,

Despre iubirea rănilor ce dor.

Mi s-a făcut şi frică şi iubire,

La Cluj despre Măicuţa să vorbesc,

Cum ea curat mi s-a lăsat în fire,

Cu tot misterul dorului ceresc.

PRIVEGHERE DE SFÂNTĂ MĂRIE!

 

La veghea Mariei!

Boabe de struguri, tăcere blândă,

Toamna aleargă, sfinţii şoptesc,

Vecernii simple, unde se cântă,

Dorul de ceruri, dor omenesc.

Maria tace, Maria plânge,

E sărbătoarea cea mai de preţ,

Pe pat de stele, izvor de sânge,

Crucea iubirii, rai şi dispreţ.

Şi ea se mută întru odihnă,

Într-o icoană va sta cu dor,

E ceas de veghe, e ceas de tihnă,

Doarme Maria, doarme uşor!

 

Fă priveghere, stai lângă pernă,

Cu o lumină lină de cer,

Maria doarme, noapte eternă,

Ce bucurie şi ce mister!

ADORMIREA MAICII DOMNULUI!

 

LA ADORMIREA MARIEI

Şi vara pare stinsă, abia de se mai ţine,

Bolnavă este frunza şi palidă de dor,

Livezile cu pepeni s-au închistat în sine,

 Maria plânge blândă şi lacrimile dor.

Poporul se preumblă haotic prin cetate,

De secetă pământul nu are pic de spor,

Amestec de lumină şi gânduri răsfirate,

Maria plânge tristă şi lacrimile dor.

În fiecare noapte se face foc la stână,

Ciobanii vor să plece cu turmele în zbor,

Şi după ei pustiul mai greu o să rămână,

Când Preacurata plânge şi lacrimile dor.

Biserici ţin priveghiul şi ne trimit o veste,

Cum sfinţii niciodată în inimă nu mor,

Şi ochiul de iubire mai îndoit priveşte,

Iar Născătoarea plânge şi lacrimile dor.

Şi Mare e Maria şi sfântă ca un înger,

Aud că în icoane a lăcrimat uşor,

Tăceţi, mai bine daţi-mi doar mie ca să sânger,

A Adormit Maria şi lacrimile dor.

Sâmbătă 11 august

ŢARA FĂRĂ DE DUMNEZEU!

    Duminică ciudată! Parcă prea plină de minciună. Şi dintr-o parte şi din alta. Amăgire şi ură. Ură peste poporul român. Vise pentru un leu în plus. Acestea sunt alegerile care şi azi  ne-au împărţit, ne-au diferenţiat, ne-au făcut să credem în ipocriţi şi în legile lor. Din 1990, şi de fapt de multă vreme, ne tot împărţim. Credem în oameni şi în legi efemere. Votăm cu cei ce ne promit un os în plus, pentru ca de fapt ei să îşi apere vanităţile. 

  Biet popor fără lacrimi şi rugăciune! Biet popor fără sfinţi! Ce duminică sinistră! Ce duminică ciudată? Ce popor credul eşti! Cum eroii tăi de astăzi devin adversarii tăi de mâine. Şi cât de mult te încrezi în ei şi nu în Dumnezeu! În aceste găşti politice care ne mint că e mai bine cu unii sau cu alţii. Ce departe sunt sfinţii tăi! Şi ceru! Şi iubirea lui Hristos! Noapte bună popor român!

Brâncoveanu la plângerea neamului

Şi câtă laşitate şi ce popor slugarnic,

Şi ce tupeu au hoţii să ceară răsplătire,

Iar Brâncoveanu plânge acest destin amarnic,

Într-o icoană veche din sfânta mănăstire.

Şi Mateiaş mezinul nu vrea să înţeleagă,

Că au ajuns românii mai întinaţi în fire,

Cu lăcrimare parcă spune: Cum e tată?

Ce s-a întâmplat cu neamul ce i-am jurat iubire?

Atunci Brâncoveanu mai tare se smereşte,

Copilului îi spune: Ne-am resemnat în jale,

Iar ţara noastă moare şi crunt se amăgeşte,

Că legile de-afară ar pune-o pe o cale.

Să ne rugăm copile, să ne rugăm cu toţii,

Să plângem din icoane pe cei ce n-au iubire,

Şi rugăciunea noastră, precum e datul sorţii,

La Dumnezeu să fie mireasmă de împlinire.

Că ţara nu e ţară de n-are rugăciune,

Că cei mai mari de-acum degeaba mint poporul,

De nu există plânsul vom dispărea din lume

Şi va rămâne moartea şi va rămâne dorul.

Tu roagă-te mai tare, cu fraţii tăi de jertfă,

Cu Preacurata care şi ea cu drag se roagă,

Şi poate, cine ştie, cum dragostea eternă,

De mâine, chiar de mâine va reveni în ţară.

Atunci cei din icoane şi cei din mănăstire,

Să punem mulţumire că ne-am salvat de patimi,

Având mai mult de grijă, să răspândim iubire

Şi să vestim că cerul de fapt înseamnă lacrimi.

Spovedanie

Trepte de aur, trepte uitate

,Urcă lumina ochilor blânzi

,Lumi de speranţă, lumi minunate

.Pruncii de bine sunt mai flămânzi

,Stele pe palmă, are tot cerul

,Atâta pace nici n-am visat

,În dăruire stă tot misterul

.Îngerii lasă somnul curat

,Pare o rugă, pare un clopot
 ,Un dangăt vesel stă pe pământ

,Caii aleargă fără de ropot

.Când pe o stâncă plânge un sfânt

,Spune-ţi tăcerea, spune-ţi iubirea

,Maică Măicuţă, tu ce eşti dor

,Azi este raiul, azi e-mplinirea

.Hristos ce iartă, blând şi uşor

Timp de aproape trei săptămâni nu am mai scris poezie. A fost un canon, a fost o neputinţă. Mi-era teamă să nu obosesc lumea cu gândurile mele. Poate prea multe, poate de neînţeles. Să nu forţez lacrima nimănui. Iată că în această seară am scris. Vă doresc gânduri bune!

Spre ţară

Spre ţară drumul era sfânt,

Cu dor de muntele luminii,

Cereşeam un cer, cerşeam pământ,

O mână ca să-mi smulgă spinii.

Spre ţară drumul era greu,

Dar îmi părea că e mai bine,

Să-i cer un loc lui Dumnezeu,

În dorul ce mi se cuvine.

Spre ţară am visat frumos,

Aceeaşi blândă pace lină,

Un dor tăcut, un dor duios,

O lacrimă care suspină.

Spre ţară îmi doream nespus,

Să îmi găsesc o altă fire,

În floarea cea crescut de sus.

Şi a robit a mea iubire.

Şi ţara m-a chemat uşor,

Nu mai vorbea, zâmbea în toate,

Pe braţul ei am plâns de dor

Şi luna strălucea în noapte.

PRIVEGHERE

Lacrimă, lacrimă, în plină noapte,

Nu îmi laşi somnul şi mă trezeşti,

Câtă tăcere, ce gol de şoapte,

Doar câte-un înger pe la fereşti.

Lacrimă, lacrimă, ce vrei cu mine,

Tu prin icoane mai bine stai,

Hai, pleacă, meriţi ceva mai bine,

Du-te în inimi, du-te în rai.

Lacrimă, lacrimă, nu vezi ce pietre,

Stau peste mine, prieteni nu am,

Lacăte puse pe mii de vetre

Şi pierd frumosul an după an.

Lacrimă, lacrimă, cheamă-ţi iubirea,

Pe-acea Măicuţă, ce-o simți în har,

Că numai dânsa îmi ştie firea,

Lacrimă, lacrimă, dar lângă dar.

TEAMA DE SINCERITATE!

MÂINE 30 IUNIE ORA 17 VĂ INVIT LA LANSAREA UNUI ALBUM DE CÂNTECE
LA BISERICA DE PE STRADA DEALULUI

Cântece fără vină
I

scrise astăzi 29 Iunie ora 14
Ce aniversare, mica mea poveste,

Anii de trăire care nu se văd,

Iar la miezul nopţii voi primi o veste,

Ca o bucurie sau ca un prăpăd?

Şi pe la oglindă voi privi spre chipul,

Prea bătrân de toate, prea trecut de val,

Când clepsidra sorţii îşi va lua nisipul,

Înapoi în sticlă, înapoi pe mal?

Dulce risipire, of ce remuşcare,

De-aş întoarce anii nu ştiu ce-aş mai fi,

Poate o idee blândă în fiecare,

Sau un înger palid, cine poate şti?

Dar acum e vremea să mai stau cu mine,

Să mai pun deoparte dragul minutar,

Că de mâine poate Dumnezeul vine,

Şi îmi cere mirul plusului de har.

II

Ref: Fără voi, doar cu voi,

Şi-o poveste de iubire,

Nu putem să fim noi,

În aceeaşi dăruire.

Prea mult părăsiţii mei semeni,

Iertaţi că prin voi am trăit,

Că unii din voi mi-aţi fost prieteni,

Din plin spre ceva ce-a sfârşit.

Iertaţi-mi în lacrimi iubirea,

Aşa cum v-am dat-o puţin,

Păcat că v-a fost dăruirea,

Un spin otrăvit şi divin.

Iertaţi-mi spovada grăbită,

Mereu bănuiţii mei fraţi,

Plătim pentru viaţă minţită,

Plătesc şi plătiţi resemnaţi.

Vă rog nu-mi trimiteţi osânde,

Acel „La mulţi ani dragul meu”,

Mai bine din lacrimi flămânde,

Vedeţi de aveţi Dumnezeu.

Că tot nu se-ntâmplă nimica,

Şi ce mai aveţi de făcut,

Când mila se îmbină cu frică,

Şi chinul că eu m-am născut.

Lăsaţi nu fiţi buni de pomană,

Nu-mi trebuie vorbe de dor,

Minciuna nu-mi ţine de mană,

De alte iluzii ce dor.

Mai bine plecaţi de la mine,

Lăsaţi să trăiesc pentru cer,

Cu sângele păcii în vine,

Plecaţi şi iertaţi ce vă cer!

Logos

Aripa duhului,

Cântecul îngerilor copii,

Vis ce se îndreaptă spre marea cea mare.

Şi apoi malul de iubire,

Blândeţea sfinţilor

Şi mirarea gândului.

Cine suntem,

Ce facem,

Ce minunat!

  

Nu poţi spune nu,

Izvorul curge din lacrimi

Şi cerul e tot o lacrimă.

Pune mai bine o lumină

La poarta raiului,

Ca să vadă cei ce intră,

Ce a rămas afară

Gândul,

Somnul,

Începutul.

Cel ce intră aici

Nu mai cunoaşte somnul,

Doar zborul,

Liturghia,

Cântecul mamei

Şi focul iubirii.

Lăcrimaţi şi voi,

Acesta e semnul suprem,

De bun venit!

PACE ÎN INIMI

Înmormântarea sau înveşnicirea Părintelui Nicodim

Nostalgici fără de vină

Nostalgici fără de preţ. Pentru că doar mândria are preţ. Şi e plătită mereu. Bucuria nicodată, asemenea apei de izvor pe care încă o găseşti liberă şi pretutindeni. Aşa şi harul celui care, pe numele său Nicodim Bujor, mi-a inspirat una din cele mai frumoase poezii: Vino în Rai! La mare preţ este şi cuvântul său, de a ne regăsi odată în rai unii cu alţii. Cuvânt în care cred şi de care nu mă pot depărta. 

Nu ştiu cât de multe întâlniri aţi avut cu sfinţii. Eu unul am avut şansa să mi se ţintuiască eternitatea pe spusele unui "moş", care nu făcea nimic altceva decât să fie trâmbiţa lui Hristos. Monahul Nicodim mi-a vorbit "în viaţă", dar mi-a vorbit "de dincolo de viaţă". Şi acesta e privilegiul cel mai mare al sfinilor. De atunci văd lume altfel. De atunci merg spre rai şi nu mă osândesc la neputinţă. Trec peste toate, ridic fruntea sus şi cred că cerul ne aşteaptă cântând.  

Părintele şi o bluză de vreme grea ce mi-a rămas testament...

Nicodim

Eram acolo ca un fulg,

Stăteam tăcut cu aripi albe,

Şi sfântul mă privi-se lung,

Şi-avea doar lacrimi, blânde, calde.

- Nu înţeleg ce îţi doreşti?!

Mi-a spus cu vorbe tremurate,

- Iubire, lacrimi omeneşti,

Sau cerul meu cu-atâtea şoapte?

Nu i-am răspuns, ce-aş fi putut,

Ca să îi spun celui ce ştie...

Că dorul meu neîncăput,

Nu are loc în orişicine?

Că numai cerul de ar vrea,

Şi m-ar primi la el în suflet,

Mi-ar fi umbrar de vreme grea,

Sau soare frământat în cuget.

- Şi totuşi cum de ai venit,

Aşa uşor şi gol la mine?

M-a întrebat într-un sfârşit,

De parcă murmura în sine...

Atunci sfios i-am arătat,

O rană dulce şi amară,

Un înger ce m-a împăcat,

Cu frigul meu în plină vară.

Şi n-a mai zis nimic, nimic,

Mi-a pus pe rană crin ce tace,

Iar când am dat să mă ridic,

Pe suflet am simţit o pace.

Iubire, milă, ce frumos!

Tot ce există din lumină,

Un dor de inimă duios

Şi viaţa mea aşa senină.

SFINŢII ROMÂNI

Nu au decât lacrimi, iubire profundă,

Din cer se coboară, în ceruri rămân,

Prin ei bucuria la noi se întâmplă,

Sunt sfinţii luminii, sunt sfinţii români.

Şi unii au nume, şi alţii tăcere,

O singură lege, pe milă stăpâni,

Trăiesc peste moarte, vestesc înviere,

Sunt sfinţii luminii, sunt sfinţii români.

Nu doar veşnicia, ci ţara îi cheamă,

Ca apa ce curge din limpezi fântâni,

S-alunge fiorul de silă şi teamă,

Sunt sfinţii luminii, sunt sfinţii români.

Nu este în bine acel care tace,

C-aşa spune vorba de preţ, din bătrâni,

Ferice de cel ce iubeşte în pace

Şi-şi face colibă cu sfinţii români.

Închinare Sfântului Anton

Aşa era un fel de vatră, focul ce arde din iubire,

Credinţa sa era de piatră, în ochi avea doar strălucire.

Mereu umil, mereu cu slavă, mereu cu inima în dor,

Nădejdea lui era mai bravă, şi preacurată în fior.

Nu se gândea ce va rămâne, din tot ce-a adunat în veac ,

Dădea cum nu se poate spune, dădea şi cel din urmă leac.

Era călugăr, doctor, frate, slujbaş la cei fără de stâni,

Ştergea cu lăcrimări păcate, şi la săraci şi la stăpâni.

Leproşilor le da sărutul, ţăranilor cuvântul sfânt,

Că e mai bun în casă lutul, nu aurul de pe pământ.

Iar celor goi le da de ştire, că în curând vor fi bogaţi,

Că cerul îi va lua în fire, numindu-i sfinţi şi împăraţi.

Şi-aşa a curs a sa viaţă, ca un izvor ce duce bland,

Lumina cea de dimineaţă, când apele se-ntorc în gând.