| Înmormântarea sau înveşnicirea Părintelui Nicodim |
Nostalgici fără de vină
Nostalgici fără de preţ. Pentru că doar mândria are preţ. Şi e plătită mereu. Bucuria nicodată, asemenea apei de izvor pe care încă o găseşti liberă şi pretutindeni. Aşa şi harul celui care, pe numele său Nicodim Bujor, mi-a inspirat una din cele mai frumoase poezii: Vino în Rai! La mare preţ este şi cuvântul său, de a ne regăsi odată în rai unii cu alţii. Cuvânt în care cred şi de care nu mă pot depărta.
Nu ştiu cât de multe întâlniri aţi avut cu sfinţii. Eu unul am avut şansa să mi se ţintuiască eternitatea pe spusele unui "moş", care nu făcea nimic altceva decât să fie trâmbiţa lui Hristos. Monahul Nicodim mi-a vorbit "în viaţă", dar mi-a vorbit "de dincolo de viaţă". Şi acesta e privilegiul cel mai mare al sfinilor. De atunci văd lume altfel. De atunci merg spre rai şi nu mă osândesc la neputinţă. Trec peste toate, ridic fruntea sus şi cred că cerul ne aşteaptă cântând.
 |
| Părintele şi o bluză de vreme grea ce mi-a rămas testament... |
Nicodim
Eram acolo ca un
fulg,
Stăteam tăcut cu
aripi albe,
Şi sfântul mă
privi-se lung,
Şi-avea doar
lacrimi, blânde, calde.
- Nu înţeleg ce îţi
doreşti?!
Mi-a spus cu
vorbe tremurate,
- Iubire, lacrimi
omeneşti,
Sau cerul meu
cu-atâtea şoapte?
Nu i-am răspuns,
ce-aş fi putut,
Ca să îi spun
celui ce ştie...
Că dorul meu
neîncăput,
Nu are loc în
orişicine?
Că numai cerul de
ar vrea,
Şi m-ar primi la
el în suflet,
Mi-ar fi umbrar
de vreme grea,
Sau soare
frământat în cuget.
- Şi totuşi cum de
ai venit,
Aşa uşor şi gol
la mine?
M-a întrebat
într-un sfârşit,
De parcă murmura
în sine...
Atunci sfios i-am
arătat,
O rană dulce şi
amară,
Un înger ce m-a
împăcat,
Cu frigul meu în
plină vară.
Şi n-a mai zis
nimic, nimic,
Mi-a pus pe rană
crin ce tace,
Iar când am dat să
mă ridic,
Pe suflet am
simţit o pace.
Iubire, milă, ce
frumos!
Tot ce există din
lumină,
Un dor de inimă
duios
Şi viaţa mea aşa
senină.
