Clujul şi ochii
Maicii Domnului.
Fraţii mei
clujeni! Fraţii mei creştini! Iubiţii mei fraţi de iubire creştină. Ieri au
bătut din nou pentru mine clopotele Clujului. O clipă am închis ochii şi am
simţit că Dumnezeu m-a luat în braţe. Ce dulce sunau. De la Mănăştur spre
Feleac şi apoi spre Grigorescu. Iar Maica Domnului mi-a dat binecuvântarea de a
vorbi o oră, la TVR Cluj, despre dragostea ei faţă de acest popor.
Da, preţ de o clipă am simţit
că Maica Domnului este acolo cu noi. În studio, alături de mine şi de colegul
meu Dinu Criste. I-am văzut ochii deschişi. Ne privea cu emoţie şi blândă ca un
cer de primăvară. Nu spunea nimic. Ne asculta sfioasele cuvinte şi părea că ne
acceptă neputinţele. Iar noi vorbeam, seduşi de splendoarea clipei. Spunând
lumii că nu există nimic mai frumos decât ochii cei lini ai Măicuţei!
Of Clujul şi lacrimile Maicii Domnului! Ce frumos! Ce
bună a fost Măicuţa! Să mă trimită chiar în zi de sărbătoare, după aproape 15 ani de la terminarea studenţiei şi să vorbesc oamenilor
despre inima ei. Pe mine nevrednicul. Abia acum îmi dau seama că nu am meritat acest lucru. Că e
prea bună Măicuţa cu mine, cu noi, cu toţi. Că ar fi trebuit să tac şi să aleg infinitul
smereniei cereşti. Dar Măicuţa a vrut altfel. Să nu tac. Să mă reîntorc şi să revorbesc
lumii despre iubirea ei. În Cluj! În oraşul în care Dumnezeu coboară din când
în când ca să îşi odihnească lacrimile. Şi am vorbit. Cer iertare că am vorbit. Nu vă supăraţi pe mine şi nu mă judecaţi pe nedrept. Ar fi mai sărac sufletul vostru dacă eu aş tăcea. Mai ales că nu mi-au mai rămas decât cuvintele de mărturisire şi iubirea către Maica
Domnului. Cum aş putea să tac? Spuneţi voi...
Închide ochii şi
trăieşte clipa,
Din Cluj nu mai
vin ploi peste Ardeal,
Ci însăşi toamna
ce va da risipa,
Splendorilor de
lacrimi şi real.
O dimineaţă şi o
seară sfântă,
Ceva ciudat şi
fără de contur,
În Cluj simţind o
lacrimă ce cântă
Şi cade printre
ochi precum un şnur.
Şi m-am văzut cu
ani şi ani în urmă,
Când stelele
păreau peste Feleac,
Nostalgice mioare
fără turmă,
Păscând sfios pe
urma unui dac.
Şi ce frumos, ce
dar şi ce minune,
Acum să mă
reîntorc în loc de dor,
Ca să rostesc tot
ce se poate spune,
Despre iubirea
rănilor ce dor.
Mi s-a făcut şi
frică şi iubire,
La Cluj despre
Măicuţa să vorbesc,
Cum ea curat mi
s-a lăsat în fire,
Cu tot misterul
dorului ceresc.