Închinare Sfântului Anton

Aşa era un fel de vatră, focul ce arde din iubire,

Credinţa sa era de piatră, în ochi avea doar strălucire.

Mereu umil, mereu cu slavă, mereu cu inima în dor,

Nădejdea lui era mai bravă, şi preacurată în fior.

Nu se gândea ce va rămâne, din tot ce-a adunat în veac ,

Dădea cum nu se poate spune, dădea şi cel din urmă leac.

Era călugăr, doctor, frate, slujbaş la cei fără de stâni,

Ştergea cu lăcrimări păcate, şi la săraci şi la stăpâni.

Leproşilor le da sărutul, ţăranilor cuvântul sfânt,

Că e mai bun în casă lutul, nu aurul de pe pământ.

Iar celor goi le da de ştire, că în curând vor fi bogaţi,

Că cerul îi va lua în fire, numindu-i sfinţi şi împăraţi.

Şi-aşa a curs a sa viaţă, ca un izvor ce duce bland,

Lumina cea de dimineaţă, când apele se-ntorc în gând.