EU CĂTRE MĂICUŢA
Şi curge iarăşi
cu splendoare,
Când ochii
cerului clipesc,
Şi fluturi albi
pornesc spre soare,
Ducând surâsul
omenesc.
Eşti Maica Domnului
sfioasă,
De-atâta dor
copilăresc,
Şi te-ai făcut şi
mai frumoasă,
Purtând surâsul
omenesc.
Şi-acolo sus este
iubire,
Şi lacrimi calde
se-nteţesc,
Şi-aici mai jos
este trăire,
Născând surâsul
omenesc.
Mi-ai zis odată: Spune-mi mie,
Cum porţi fiorul
pământesc?
Şi ţi-am răspuns:
Crezând în fie,
Ce-o fi surâsul
omenesc.
De-atunci surâsul se
porneşte,
Mai mult, mai viu, mai prietenesc,
Iubirea nu se mai
opreşte,
Surâde simplu,
omenesc.
MĂICUŢA CĂTRE MINE
Te las să simţi
ceva mai mult,
Se vor deschide
drumuri sfinte,
Copilule de ani
ascult,
De ruga ta aşa
fierbinte.
Şi mi-ai cerut un
cer plinit,
Să fi culegător
de stele,
Şi o minune s-a
ivit,
Un plâns din lacrimile mele.
Da, pentru tine
le-am lăsat,
Să curgă simplu,
din iubire,
Şi cu splendoare s-au
vărsat,
Ca luna când e în strălucire.
Şi-am zis
iubitului meu Fiu,
Tu vezi această
împăcare,
Cei ce se ştiu
,aşa se ştiu,
Şi nu doresc altă
cărare.
Creştinii nu
doresc nimic,
Doar un surâs,
şi-un pic de pace,
Şi eu încerc să îi ridic,
Speranţa să le-o
fac tenace.
Mai lasă har din
carnea Ta,
Din răstignirea
cea umilă,
Şi ei mai harnic vor cânta,
Fără de patimă şi
silă.
Mai dă-le zile de
poveşti,
Ceva milos în
risipire,
Acele simple,
scumpe veşti,
Că lumea a rămas
iubire.
Şi Fiul meu mi-a
dat un semn,
Mi-a spus: Nimic
nu te opreşte,
Măicuţa mea te
rog, te îndemn,
Aprinde dorul cui
doreşte.
Şi să te rogi
pentru copii,
Cât ar simţi ei omeneşte,
Lumini, iubire şi trăiri
Şi cerul care îi uneşte.
