Părintelui Marius
Matei, colaboratorilor şi cititorilor siteului „Lumea Credinţei”
Încep cu o
mărturisire sinceră:
Mi-e foarte greu să
scriu şi să ţin pasul cu voi!
Vă admir însă
enorm. Pe cei ce scrieţi atât de aprins în „Lumea Credinţei”. Aştept de fiecare
dată să-ţi citesc gândurile. Sfinţiei tale şi celor care se ostenesc pe acest
site. Aveţi o vlagă aparte. Vă simt încă frumos „înverşunaţi” în desconspirarea
tainelor divine. Vă sorb splendoarea şi vă binecuvintez inimile.
Nu pot să mă
stăpânesc însă de la un cuvânt. Deşi, parcă nu mai am elanul exuberanţei. Şi
simt că ultimii ani ne-a împărţit opţiunile. Că ceea ce voi scrieţi de multe ori
eu nu sunt în stare să descifrez în adâncuri. Că iată, activităţile mele, ale
cenaclului meu, nu găsesc rezonanţă în lumea fundamentalistă. Pentru că, din
păcate, există şi o astfel de lume, care se motivează doar din „elite”
patristice şi prea puţin din fapte concrete. Adică, construim catedrale imense
spre a pune cruci feroce peste piept, cităm profesional din îngeri ai pustiei,
ne dăm cu presupusul la „chestiuni” de bucătărie internă a politicii
bisericeşti, dar, prea puţin iubim. Prea puţin facem ceva pentru aproapele
nostru.
Frate părinte Marius Matei. Sfinţia ta mă poţi înţelege. Pentru că mă iubeşti şi mi-ai dat şansa să
mai apar şi eu pe binecuvântatul vostru site. Dar, mă roade ceva în inimă, şi
cred că nu ajunge doar să scriem şi să ne citim unii altora superbiile
teologice. E nevoie de ceva mai mult decât atât. E nevoie să ieşim în
întâmpinarea aproapelui. „Fugind”- cum a făcut-o tatăl primitor al fiului
risipitor.
Hai
deci să facem ceva împreună. Să ne rugăm.Să cântăm. Să mergem între oameni. Să-i
căutăm. Să mergem pe comunităţi rurale. Să le aducem ceva în plus. Să organizăm
acţiuni comune de mărturisire şi de filantropie. E ceea ce în umilinţa şi
neputinţa sa încearcă Cenaclul Lumină Lină.
Şi o să-ţi fac o
mărturisire. Să nu crezi că preoţii se înghesuie ca să ne invite. Să nu crezi
că cei ce scriu pe bloguri şi siteuri creştine mi-au trimis vreodată cuvinte de
încurajare. Să nu crezi că între colegi există solidaritate. Nu. Realitatea e
destul de tristă. Dar, cei ce s-au bucurat de prezenţa noastră au făcut-o
dintr-o credinţă puternică activă şi odihnitoare.
Frate Părinte
Ieri a fost o zi deosebită. Am fost la Cluj.
La Dinu Criste în emisiune. A doua oară în mai puţin de două săptămâni. A fost
frumos. Şi i-am vorbit din nou de eforturile sfinţiei tale. I-am cerut să îţi
sprijine necondiţionat eforturile. Sper că o va face. Este un om de cuvânt şi
de caracter.
De fiecare dată când mă întorc de la Cluj am
nostalgia anilor care au fost şi bucuria de a mai crede în viaţă.
Sofocle scria
odată că timpul acoperă tot ceea ce este descoperit. Astăzi, la aproape două
decenii după terminarea şcolii, caut să ştiu ce a fost „în mintea mea” de
atunci. Ce anume credeam că este viaţa, preoţia, lumea. Şi mă gândesc, la modul în care părinţii
noştri profesori din Seminarul Teologic se străduiau să ne aducă infinitul
cunoştinţelor religioase în inimă. Mai înainte de a ieşi în faţa unui public
creştin deopotrivă „pretenţios” şi „dezinteresat”, am crezut şi noi, tinerii
teologi de atunci, în biruinţa războiului cu morile de vânt.
…
Lumea de astăzi
m-a obosit. Este o lume apăsată de imediat. O lume care mă trimite spre
însingurare. Şi frica de a constata, aşa cum scria undeva Octavian Paler că
acest „târziu” este întotdeauna „prea târziu”. Că anii trec prea repede, că
trenul nostru fuge prea repede prin gări efemere. Că prietenii ne lasă. Că cei
cărora le-am făcut bine ne uită. Că fiecare se simte îndreptăţit să se
justifice în faţa imposturii, spunând că el a făcut „destul”. Şi oamenii, şi
creştinii, şi ateii, cu toţii.
…
Pe străzile
Clujului au apărut primele frunze de toamnă. Toamna la Cluj are gust de lacrimă
şi miros de nostalgie. Iedera stă obosită pe casele de pe Strada Republicii,
precum aripile noastre îmbătrânite de atâta căutare a cerului. Am bătut pas cu
pas toate acele străzi pe care visam pierdut în tinereţe că o să am o viaţă frumoasă. Mă visam terminând şcoala şi devenind un preot bun. Care să ajute
oameni şi să primească bucuria lor…
…
Închei
gândindu-mă la un cuvânt frumos. Hai să zicem ceva din Victor Hugo: „Timpul
curge din noi ca dintr-un ceasornic cu nisip, dar noi nu simţim fuga asta, mai
ales în clipele supreme.”
Vă rog să mă
iertaţi. Şi nu uitaţi de misiunea noastră comună. Nu ştiu cum se vede viaţa la
Bucureşti. Dar Clujul şi Sibiul trebuie să-şi unească eforturile. Nu avem voie
să stăm despărţiţi. Noi cu cenaclul, voi cu mărturisirea voastră aleasă. Oare
nu putem găsi ceva mai multe fapte? Hai să încercăm.
Cu dragoste
Părintele
Cătălin.
