ninge iar

Iarnă de milă

Ningea, ningea şi iar ningea,

Părea o iarnă fără milă,

Uşor păşeam pe cer de nea,

Fără nimic, fără de silă.

Un înger totuşi m-a zărit,

Ce faci, de ce nu stai departe?

Şi i-am răspuns: Tu, ai iubit?

Tu nu vorbeşti decât din carte!

Ningea, ningea, ningea divin,

Ningea cu visul care doare,

Şi Dumnezeu cu un suspin,

Mi-a pus pe inimă o floare.

La cruce

Lemnul cel fără de veste,

Cerul în formă de grindă,

Maica luminii priveşte,

Blândă, tăcând, suferindă.

Nici-o cămaşă pe rană,

Doar buretele ce ştie,

Cum a devenit el mană

Şi o speranţă târzie.

Greu ucenicul priveşte,

Ochii îi par amintire,

Oare mai ştie ce este,

Moarte, cuvânt sau iubire.

La tine-n casă

La tine-n casă totul este blând,

Un înger mă priveşte cu iubire,

Şi sfinţii s-au plecat într-un mormânt,

Smerenie, tăcere, dăruire.

La tine-n casă totul e frumos,

M-ai rezemat cu tihnă pe perete,

Şi-ai adormit cu zâmbetul milos,

Dar vai, ce lacrimi curg peste pomete.

La tine-n casă nu e frig, nici vânt,

Pătrund din când în când nişte suave gânduri,

Un cer coboară tainic pe pământ,

Lumina se deşteaptă din străfunduri.

La tine-n casă timpul stă pe loc,

E aşteptarea nopţii de vecie,

Şi-aud mereu un dulce glas de foc,

Cuvine-se, cuvine-se să fie!

Mistică

Dulce povară, stai nu mişca,

Lasă-mă apă ce curge,

Închide ochii şi nu-nceta,

Să simţi cum drumul te duce.

Ochiule paşnic, ochiul dor,

Nu mai cerca neptărunsul,

Toate sunt taine, albe ce dor,

Mir ce prelinge ascunsul.

Gândule rană, gândule cer,

Stai în răscruce cu mine,

Nu îmi mai cere, nu îţi mai cer,

Ce-o fi să curgă din vine.

Îţi dau şi moartea, îmi dai ce vrei,

Spune atât, dăruire,

Nu am alţi idoli, nici dumnezei,

Ci doar un trup şi-o simţire.

Ninsă icoană, floare de sfânt,

Doar cel ce rabdă sporeşte,

Şi într-un bulgăre cald de pământ,

Chiar Dumnezeu ne iubeşte.

Cristalin

Mai rabdă în noaptea durerii,

Mai treci peste încă un munte,

Şi cheamă în tine minerii,

Iubirea mereu să-ţi înfrunte.

Mai lasă-ţi pe lemn tâmpla caldă,

Crucifică-ţi voia de mâine,

Mai crede, mai lasă, mai rabdă,

Această fatidică pâine.

Mai pune un voal peste lacrimi,

Oricum nu se vede divinul,

Mereu vei fi pus lângă patimi,

De cei ce-ţi întorc cristalinul.

Şi ce e mai grav peste toate,

Şi ce e mai greu şi în silă,

Constaţi că nimic nu se poate,

Cristalul nu crede în milă.

Fatalitate

Mă vor duce hingherii în munte,

Mă vor pune pe stânci fără suflet,

Şi din mine vor face o punte,

Uşurându-şi povara de cuget.

Vor păşi cu iluzii mortale,

Vor uita că am sânge şi lapte,

Ochii mei le vor fi ca o cale,

Să privească bezmetici în noapte.

Şi aşa cum e scris celor tragici,

Şi aşa cum e dat ca să fie,

Prin scrisori se vor plânge amarnici,

Că nu am niciun loc în vecie.

Şi apoi din senin la o groapă,

Îşi vor face la îngeri „mea culpa”,

Şi cu litere negre de-o schioapă,

Ei vor scrie pe-o cruce iubirea.

 În primăvară

Azi noapte a înflorit ultimul liliac,

Dar cu sinceritate,

Şi din iubire de cer,

Primăvara,

Mi l-a smuls din mînă zicând:

-Tu eşti bolnav de liliac,

Şi porţi în răni,

Sânge de dar,

Ce har,

Ce dar…

Şi dimineaţa m-a găsit,

Încărunţit

Şi părăsit

Fără de har,

Fără de dar,

C-un liliac,

Precum un ac,

Ce m-a străpuns,

Şi m-a pătruns,

În ce am sfânt,

Într-un mormânt,

Fără cuvânt,

Doar cu un os,

Şi cu Hristos,

Da

De ce vă bateţi pe un os,

De ce-mpărţiţi la sorţi cadavrul,

Voi nu vedeţi că nu mai pot,

Voi nu simţiţi cum duc calvarul?

Şi vai, mă credeţi mânios,

Şi vai, îmi scrieţi legi de sânge,

Din înger şi ce-am fost frumos,

M-aţi exilat la zid ce plânge.

Sunt doar copil şi am duios,

Măcar o şansă la spăşire,

Dar oameni, eu vă cer milos,

Nu mai loviţi din dăruire.

Oare a început şi postul nostru?

Cântec din puţinul lumii

Ce puţin ne mai vorbim

Şi ce greu ne spunem of-ul,

Ne dezamăgim şi ştim,

Poate aşa ne e sorocul.

Ce puţin mai suntem noi,

Şi ce mult trăim în alţii

Bâlbâind din doi în doi,

Şi-alte-atâtea aberaţii.

Ce puţin mai vrem din cer,

Nici măcar un loc la urmă,

Ne extragem din mister

Şi plecăm spre altă turmă.

Ce puţin ne mai iubim

Şi urâm tot ce se spune,

Despre noi, nici nu mai ştim,

Mai nimic din cele bune.

Ce puţin ne mai smerim,

Apăsaţi de-atâtea intrigi,

Parcă diavoli vrem să fim,

Sau un fel de lupi şi tigrii.

Ce puţin ne spovedim,

Ne e mult să spunem: iartă!

Ba mai lesne o să fim,

Cei ce pururi stau şi ceartă.

Ce puţin mai vrem ceva,

Din ce-a fost curat odată,

Biată lume, haină grea,

În iluzii resemnată.

Serile gândurilor sfinte

Melancolie

Melancolie blândă ce noaptea te transformă,

Într-un ostaş de veghe din turnul nimănui,

Tu nu mai ai nici lege şi nu mai porţi nici formă,

Şi nici măcar cuvinte tu nu mai poţi să spui.

Melancolie soră, ce porţi un gând departe,

Mi-am dezmorţit prin tine dorinţele de cer,

Dar tu erai sfinţirea şi semnul cel de carte,

Ce aduna alături speranţe şi mister.

Melancolie pace, umila mea povară,

Ducându-ţi crucea caldă mi-ai spus că nu eşti stea,

Ci bocetul de iarnă sau trista primăvară,

Ce a plecat spre lacrimi pe un covor de nea.

Melancolie milă, cobori din nou lumina,

Ca felinarul singur ce-aşteaptă pe la porţi

Şi iartă-mi încă-o dată uitările şi vina,

Să nu mai fie moarte, să nu mai fie nopţi...

CER LIN

Dulce prag de nebunie, alb poem de dor şi cer,

Rana mea curată, vie, astăzi eşti un rai stingher;

Ca un of bătut în stâncă, vine veste de mister,

Nici nu ştiu ce mi se-ntâmplă şi ce aş putea să sper.

Totul pare sărbătoare, chipul soarelui e alb,

Mai nimic nu mă mai doare, gândul îl simt cald.

Moartea se ascunde tristă, câmpul se deşteaptă-n cânt

Şi un fluture insistă, pe la ochi să pară  blând.

Doi copiii ascund o harpă, mama caută poveşti,

Nu e nici un strop de zarvă, peste tot sunt numai veşti;

Veşti de bine, veşti de pace, veşti de milă şi de har,

Dumnezeu încet răsare dintr-o cupă de nectar.

Plânge codrul, plânge dorul, plânge ochiul meu duios,

Totul e de azi iubire, totul e aşa frumos.

Dau năvală la altare, pustnicii plecaţi prin rai,

Maica Domnului ne cântă o priceasnă la un nai.

Dezmorţirea e stăpână, amintirea e pământ,

Haide inimă suspină, cu firescul tău cel sfânt,

Fă-te dulce, fă-te apă, fă-te dor şi zbor divin,

Este primăvară iarăşi, este cerul nostru lin.

Chip

Pământul
Un munte,
Un foc,
o fântână,
Acolo coboară trei îngeri sfioşi,
Iar cerul,
O poartă,
Un dor,
O lumină,
Şi-acolo se înalţă doar cei mai frumoşi.


Nu chipul,
ci apa,
un val,
malul singur,
Pătrunde în milă şi-n inimi de stea,
Iar vântul ce bate, cu lacrimi, desigur,
Acela e somnul şi ultima nea.


Ultimul zbor














Poate vrei să-ţi spun că cerul,
M-a furat numai pe mine,
Poate vrei să crezi că apa are lacrime de dor,
Scump prieten, totuşi crede că aşa este mai bine,
Să te uiţi chiar tu spre ceruri şi spre apele ce dor.


Poate vrei să-ţi spun că somnul
Mă desparte de ruine,
Poate vrei să crezi că mila este ultimul fior,
Drag prieten, totuşi crede că aşa este mai bine,
Să veghezi chiar tu în toate şi în rănile ce dor.


Poate vrei să-ţi spun de astăzi,
Că doar tu ai maluri line,
Poate vrei prin vorbe blânde să-ţi alung ultimul nor,
Dar prietenul înseamnă tot ce nu mai ai în sine,
Porumbelul de iubire ce-a pornit uşor în zbor.

Şi ne rămâne cerul

Biografii  

Odată inima mi-a spus,

Să rup o creangă de cais,

Şi să o port către apus,

Ce minunat, ce simplu vis.

Odată cugetul mi-a dat,

Poruncă să zâmbesc la flori,

Şi-apoi să plâng, şi-apoi să tac,

Ce gând curat, fără de nori.

Odată îngerii m-au dus,

Într-un adânc de rai şi dor,

Pe tron împărătesc m-au pus,

Ce ceas umil, ce bland fior.

Odată luna m-a atins,

Pe frunteam mea fără nădejdi,

Şi cerul mi-a vorbit deschis,

O să primeşti tot ce doreşti.

Odată eu am fost doar eu,

Şi am primit un cald suspin,

Cuvânt din Bunul Dumnezeu,

Tu să iubeşti frumos, divin!

Şi iarna fuge dintre noi

Prigoana fulgilor de nea

Plecaţi spre alte lacrimi,

Căci ochii noştri teferi,

În voi văd numai patimi,

Şi nicidecum luceferi.

Plecaţi, plecaţi mai bine,

Pământul nu mai poate,

Să vă suporte darul,

Fugiţi, fugiţi în noapte.

Plecaţi acolo unde,

E dor de alb şi suflet,

De visul ce pătrunde,

În dragoste şi-n cuget.

Plecaţi, ducând polemici

Şi întrebări nebune,

Al celor ce isterici,

V-au prigonit prin lume.

Flacără

 

De-atâta cântec de iubire,

De-atâta poftă de lumină,

Mi-ai refuzat un vis de fire,

O lacrimă de cer divină.

Aşa, de fiecare dată,

Când eu mai stau pe culmi de soare,

Cu mila ta cea minunată,

Mi-ai dat tăcerea care doare.

Şi nu doream decât o dată,

Să îţi cunosc nemărginirea,

Blândeţea cea înfiorată,

Ce altoieşte dăruirea.

Şi nopţile m-ai pus pe fugă,

Având pe drumuri nesfârşite,

Icoane pătimind în rugă,

Poveşti de dor îmbătrânite.

Dar, nu am renunţat la Tine,

Mi-am spus că mâine, poate mâine,

Tu vei găsi un loc în mine,

Un strop de vin şi-un colţ de pâine.

Şi astfel cântul de iubire,

Şi pofta mea de cer divină,

Va fi un DA din dăruire,

Lumină lină din Lumină.

Duminica botezului de ingeri

Nu uitaţi de îngerii păzitori. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Înger de gheaţă

 

Suspină, plângi,

E iarnă,

Peronul mut adoarme,

Bagajul tău e altfel,

Mai greu, mai inocent,

Parcă ai fi de oase,

Parcă ai fi de carne,

Nu doar un înger palid,

Sublim

Şi iminent.

Şi,

Nu-nţelegi că trenul

Acesta nu mai vine,

Că sunt de mult închise,

Aceste gări hai-hui,

Of, înger plin de sine,

De lacrimi

Şi de bine,

De ce îmi laşi puterea,

Să fiu al nimănui.

Te-ai prăfuit prin lume,

Ai ars pe mii de ruguri,

Ai spus odată simplu,

Că tu vei fi copil,

Ţi-am dat a mea simţire,

Ţi-am dat un cor de fluturi,

Şi am zburat cu tine,

Prin gândul infantil.

Şi iată doar o iarnă,

Şi-o ţară îngheţată,

Un suflu şi o mână,

Te-au stins aşa uşor,

Ţi-ai luat bagajul sorţii,

Şi-ai vrut încă o dată,

Să te întorci în cerul

Misterelor de dor.

Dar iată nu există,

Nici tren, nici gări, nici lege,

Porunca ţi-e poruncă,

Tu eşti un înger lin,

Rămâi în suferinţă,

În datină şi rege,

Iubire nesfârşită,

Şi biet sărut divin.

Că poate totuşi mâine,

În cer, un Domn, o pace,

În noi se va desface,

Ca un imens florar,

Şi tot ce astăzi simte,

Şi tot ce astăzi tace,

Va fi cândva sfinţire.

Şi-un clopot plin de har.

  

 Revelatie

Parcă cerul se aşează

În icoana mea de lapte,

Încă-o rază şi-înc-o rază,

Până nu mai este noapte.

Simt sărutul unei lacrimi,

Ceva straniu mă pătrunde,

Nu sunt amintiri de patimi,

Până unde, până unde?

Şi un înger ce-şi vrea zborul,

El, martirul fără nume,

Numai el îmi ştie dorul,

Până unde, până unde?

Blând lumina mă trezeşte,

Parcă vin din rai de şoapte,

Mă simt altfel, omeneşte,

Şi-a venit o altă noapte.

VISELE IERNII

Viscolul de dor

Doamne, ce potop de lacrimi,

Toate albe, toate dor,

Parcă cerul varsă patimi,

Şi ce dor îmi e de dor!

Nu mai au copiii soare,

Nu mai au părinţii zbor,

Undeva, un flutur moare,

Şi ce dor îmi e de dor!

Somnambuli propun şedinţe,

Vai şi-amar de viaţa lor,

Şi-au făcut din griji fiinţe,

Şi ce dor îmi e de dor!

Biată, sfântă libertate,

Dragoste ce plângi în nor,

Parcă Dumnezeu te bate,

Şi ce dor îmi e de dor!

Iar acum că tot se ştie,

Acest trist, umil fior,

Fie ce o să fie,

Dar mi-e dor de dor, ce dor...

Smerenie de iarnă

Să mă laşi să te ating

Cu o floare, dulce iarnă,

Să-ţi descopăr şi să-nving

Tot ce port în suflet taină.

Nu te-aş da pe niciun zbor

Dac-ai fi puţin mai caldă,

Blândă fremătând de dor,

Un copil ce-n vis se scaldă.

Să te faci un ghem stingher,

Adunat în mâna-mi stângă,

Bulgăre picat din cer,

Porumbel dormind pe stâncă.

Ca din tot ce ai frumos,

Albul ce îl laşi prin urme,

Doar acolo, simplu, jos,

Să îţi ardă în genune.

Şi aşa, smerită sfânt,

Iarnă,  ce doreai iubire,

Să fii cerul de pământ,

Ce-a aflat o împlinire.

Frumoasă-tristă iarnă

Ce frumoasă-tristă iarnă,

Câtă dragoste şi moarte,

Lacrimi vin să se aştearnă,

Reci şi binecuvântate.

Şi nisorile boeme,

Cal troian în jocul firii,

Par mai mult nişte blesteme,

Pe întinsul dăruirii.

Caut fluturii bezmetici,

În fântânile de gheaţă,

Acei ochi de rai, frenetici,

Care sparg a lumii ceaţă.

Strig cu vulturii din munte,

Tac cu florile din glastră,

Poate voi găsi o punte,

Să ajung în boala voastră.

Să mă fac un leac de milă,

Focul care arde rana,

Visul desfăcut de silă,

Cerul ce sloboade mana.

Şi apoi ca umbra caldă,

După crengi de suferinţă,

Să-mi las inima să cadă,

Pe omătul de căinţă.

Cuvine-se, să fie!

Cuvine-se lacrimă sfântă,

Să arzi ca o pace duioasă,

În inima caldă şi blândă,

Marie, preadulce mireasă.

Cuvine-se leac de iubire,

Tăcere şi floare frumoasă,

Să umpli a noastră simţire,

Marie predulce mireasă.

Cuvine-se cer de spăşire,

Să-ţi faci chiar din lacrimi o casă,

Din care să verşi dăruire,

Marie preadulce mireasă.

Cuvine-se rugă fierbinte,

Tu soră de bine rămasă

Să laşi o speranţă cuminte,

Marie preadulce mireasă.

Şi veşnic noi ştim că prin tine,

O poartă de rai se deschide,

Căci numai aşa se cuvine,

Să fie, să fie, să fie!

Dimineţile nasc poezii

După patima neputinţei de aseară, după orgoliul tăcerii şi al poeziilor chinuite de dileme, a început să ningă cu miei albi de jertfă. De dimineaţă oierul s-a trezit cu cerul pe lacrimi şi înconjurat de oceanul cel alb al iernilor profunde. Blândele mioare, cuvinte palide de duh, au ridicat capul, au tăcut o vreme şi apoi au lăcrimat. Cu gândul la primăverile de altădată, la verile sârguincioase în daruri şi chiar la toamnele cu rod stingher.

Aşa a început o nouă zi de viaţă şi o nouă speranţă!

Axion

De-acum eu plâng şi Tu vorbeşti,

Vecernii blânde o să cearnă,

Prin surogate omeneşti,

Ce cred că totul este iarnă.

De-acum sunt eu şi Tu eşti Tu,

Mai aşezat, mai sfânt în Tine,

Şi nu mai pot a-ţi spune: “Nu”,

Decât că totul va fi bine.

De-acum eu văd cum Tu te zbaţi,

Să-mi pui pe lăcrimare cerul,

Din ochii Tăi, umili, mişcaţi,

De-abia acum citesc misterul.

De-acum eu stau unde rămâi,

Şi fac ce crezi că e mai bine,

Nu mai am temerea dintâi,

Fie ce-o fi, să fie bine!

Buletin de ştiri

Vreme de fugă în munte,

Vreme păgână de moarte,

Albul ce-ngroapă o punte,

Ziua ce plânge pe noapte.

Ninge cu tot ce se poate,

Ninge pe inimi străine,

Vin saltimbanci să se-arate,

Să se hlizească în mine.

Ninge de ciudă pe lacrimi,

Ninge că nu mai e pace,

Viscol şi stare de patimi,

Ninge, căci dragostea tace.

Ninge cu dor de splendoare,

Ninge furând înţelesuri,

Ninge pe tot ce ne doare,

Ninge cu rugi şi eresuri.

Ninge în palme străine,

Ninge cu ce-a fost odată,

Pleacă soldaţii de bine,

Încă şi încă o dată.

Ninge plătind armistiţii,

Ninge pe tancuri haine,

Ninge să facem amnistii,

Şi împăcări de la sine.

Elegia robului

Nu mai ştiu cuvântul “însă”,

Totul mi se pare “hai”,

Inima mi-e tot mai plânsă,

Dar mai e până la rai.

Nu mai ştiu ce-nseamnă “dacă”,

Nu mai pot a spune “nu”,

Dacă iarna o să treacă,

Vieţii îi voi spune “Tu”.

Nu mai ştiu ce-ar fi în “mâine”,

Dar mai pot a zice  “cer”,

Dumnezeu îmi pare “pâine”,

Şi ce altceva să-I cer?

Nu mai ştiu să zic “putere”

Calul meu nu are şa,

Dar ca robul în tăcere,

Murmurând, voi spune “da”

Dragi prieteni!

Vă rog să mă iertaţi pentru lipsa unei coerenţe în expresia mea poetică. Sunt zile şi zile. Zile în care scriu şi în care nu scriu. Nu mă simt un poet veritabil şi probabil am chiar impertinenţa de a scrie versuri, cu atât mai mult cu cât poezia mea nu a găsit până acum prea multe orizonturi sufleteşti. Mă simt sărac în expresii şi în idei, deşi sunt înconjurat de o mână de oameni care încă mai aşteaptă versurile mele. Nu sunt mulţi, recunosc sincer, sau poate că sunt din ce în ce mai puţini. Ei sunt în acelaşi timp semnul că trebuie să mai scriu sau să nu mai scriu. Mă obsedează gândul că unii citesc din complezenţă, cum mă sfâşie ideea că dacă nu aş mai scrie versuri, aş putea îngropa un mic talant dăruit de Dumnezeu.

Vă rog de aceea să fiţi sinceri cu mine.

Vă doresc pace şi iubire!

 

Poemul amintirii mele

Şi tot mai greu îmi este să vă scriu,

Nu mai găsesc un petic de hârtie,

Momentul meu e parcă şi târziu,

Sau depăşit de ce a fost să fie.

Poet nu sunt, nu am destul avânt,

Scriu ca un orb cu degetul pe rană,

Îmbătrânesc în lacrimi de sfânt,

Şi mă topesc ca zahărul în cană.

Nu duc nimic, nici inimă, nici vis,

În mine s-a arat cu plug sintetic,

Am devenit un soare şi-un abis,

Un fel de porumbel zburând ermetic.

E iarnă, este frig şi sunt bolnav,

De dragoste, de artă şi de mâine,

Pe ochiul meu se plămădeşte grav,

O cataractă ce se cheamă „pâine”.

Şi unii se hrănesc ca din prisos,

Pământul e flămând de cuviinţă,

Şi de la pâine au ajuns la os,

Sau chiar mai jos în suflet şi-n fiinţă.

Gustaţi acum, gustaţi şi luaţi ceva,

Nu vă opriţi să mă culegeţi bine,

Şi când nu va mai fi nimic aşa,

Să mă lăsaţi să mă topesc în vine.

Ca să devin un om neliniştit,

Pe creanga unei lacrimi fără moarte,

Şi Dumnezeu cu sânge dăruit,

Pe inimă să-mi adâncească parte.

Căci tot mai greu îmi este să vă scriu,

Un biet poem de dragoste ce umblă,

Prin somnul meu, sensibil şi târziu,

Ca să devin pe lângă voi o umbră.