Cântec din puţinul lumii
Ce puţin ne mai vorbim
Şi ce greu ne spunem of-ul,
Ne dezamăgim şi ştim,
Poate aşa ne e sorocul.
Ce puţin mai suntem noi,
Şi ce mult trăim în alţii
Bâlbâind din doi în doi,
Şi-alte-atâtea aberaţii.
Ce puţin mai vrem din cer,
Nici măcar un loc la urmă,
Ne extragem din mister
Şi plecăm spre altă turmă.
Ce puţin ne mai iubim
Şi urâm tot ce se spune,
Despre noi, nici nu mai ştim,
Mai nimic din cele bune.
Ce puţin ne mai smerim,
Apăsaţi de-atâtea intrigi,
Parcă diavoli vrem să fim,
Sau un fel de lupi şi tigrii.
Ce puţin ne spovedim,
Ne e mult să spunem: iartă!
Ba mai lesne o să fim,
Cei ce pururi stau şi ceartă.
Ce puţin mai vrem ceva,
Din ce-a fost curat odată,
Biată lume, haină grea,
În iluzii resemnată.
