După patima neputinţei de aseară, după orgoliul tăcerii şi al poeziilor chinuite de dileme, a început să ningă cu miei albi de jertfă. De dimineaţă oierul s-a trezit cu cerul pe lacrimi şi înconjurat de oceanul cel alb al iernilor profunde. Blândele mioare, cuvinte palide de duh, au ridicat capul, au tăcut o vreme şi apoi au lăcrimat. Cu gândul la primăverile de altădată, la verile sârguincioase în daruri şi chiar la toamnele cu rod stingher.
Aşa a început o nouă zi de viaţă şi o nouă speranţă!
Axion
De-acum eu plâng şi Tu vorbeşti,
Vecernii blânde o să cearnă,
Prin surogate omeneşti,
Ce cred că totul este iarnă.
De-acum sunt eu şi Tu eşti Tu,
Mai aşezat, mai sfânt în Tine,
Şi nu mai pot a-ţi spune: “Nu”,
Decât că totul va fi bine.
De-acum eu văd cum Tu te zbaţi,
Să-mi pui pe lăcrimare cerul,
Din ochii Tăi, umili, mişcaţi,
De-abia acum citesc misterul.
De-acum eu stau unde rămâi,
Şi fac ce crezi că e mai bine,
Nu mai am temerea dintâi,
Fie ce-o fi, să fie bine!
Buletin de ştiri
Vreme de fugă în munte,
Vreme păgână de moarte,
Albul ce-ngroapă o punte,
Ziua ce plânge pe noapte.
Ninge cu tot ce se poate,
Ninge pe inimi străine,
Vin saltimbanci să se-arate,
Să se hlizească în mine.
Ninge de ciudă pe lacrimi,
Ninge că nu mai e pace,
Viscol şi stare de patimi,
Ninge, căci dragostea tace.
Ninge cu dor de splendoare,
Ninge furând înţelesuri,
Ninge pe tot ce ne doare,
Ninge cu rugi şi eresuri.
Ninge în palme străine,
Ninge cu ce-a fost odată,
Pleacă soldaţii de bine,
Încă şi încă o dată.
Ninge plătind armistiţii,
Ninge pe tancuri haine,
Ninge să facem amnistii,
Şi împăcări de la sine.
Elegia robului
Nu mai ştiu cuvântul “însă”,
Totul mi se pare “hai”,
Inima mi-e tot mai plânsă,
Dar mai e până la rai.
Nu mai ştiu ce-nseamnă “dacă”,
Nu mai pot a spune “nu”,
Dacă iarna o să treacă,
Vieţii îi voi spune “Tu”.
Nu mai ştiu ce-ar fi în “mâine”,
Dar mai pot a zice “cer”,
Dumnezeu îmi pare “pâine”,
Şi ce altceva să-I cer?
Nu mai ştiu să zic “putere”
Calul meu nu are şa,
Dar ca robul în tăcere,
Murmurând, voi spune “da”
