Melancolie
Melancolie blândă ce noaptea te transformă,
Într-un ostaş de veghe din turnul nimănui,
Tu nu mai ai nici lege şi nu mai porţi nici formă,
Şi nici măcar cuvinte tu nu mai poţi să spui.
Melancolie soră, ce porţi un gând departe,
Mi-am dezmorţit prin tine dorinţele de cer,
Dar tu erai sfinţirea şi semnul cel de carte,
Ce aduna alături speranţe şi mister.
Melancolie pace, umila mea povară,
Ducându-ţi crucea caldă mi-ai spus că nu eşti stea,
Ci bocetul de iarnă sau trista primăvară,
Ce a plecat spre lacrimi pe un covor de nea.
Melancolie milă, cobori din nou lumina,
Ca felinarul singur ce-aşteaptă pe la porţi
Şi iartă-mi încă-o dată uitările şi vina,
Să nu mai fie moarte, să nu mai fie nopţi...
