La cruce

Lemnul cel fără de veste,

Cerul în formă de grindă,

Maica luminii priveşte,

Blândă, tăcând, suferindă.

Nici-o cămaşă pe rană,

Doar buretele ce ştie,

Cum a devenit el mană

Şi o speranţă târzie.

Greu ucenicul priveşte,

Ochii îi par amintire,

Oare mai ştie ce este,

Moarte, cuvânt sau iubire.

La tine-n casă

La tine-n casă totul este blând,

Un înger mă priveşte cu iubire,

Şi sfinţii s-au plecat într-un mormânt,

Smerenie, tăcere, dăruire.

La tine-n casă totul e frumos,

M-ai rezemat cu tihnă pe perete,

Şi-ai adormit cu zâmbetul milos,

Dar vai, ce lacrimi curg peste pomete.

La tine-n casă nu e frig, nici vânt,

Pătrund din când în când nişte suave gânduri,

Un cer coboară tainic pe pământ,

Lumina se deşteaptă din străfunduri.

La tine-n casă timpul stă pe loc,

E aşteptarea nopţii de vecie,

Şi-aud mereu un dulce glas de foc,

Cuvine-se, cuvine-se să fie!

Mistică

Dulce povară, stai nu mişca,

Lasă-mă apă ce curge,

Închide ochii şi nu-nceta,

Să simţi cum drumul te duce.

Ochiule paşnic, ochiul dor,

Nu mai cerca neptărunsul,

Toate sunt taine, albe ce dor,

Mir ce prelinge ascunsul.

Gândule rană, gândule cer,

Stai în răscruce cu mine,

Nu îmi mai cere, nu îţi mai cer,

Ce-o fi să curgă din vine.

Îţi dau şi moartea, îmi dai ce vrei,

Spune atât, dăruire,

Nu am alţi idoli, nici dumnezei,

Ci doar un trup şi-o simţire.

Ninsă icoană, floare de sfânt,

Doar cel ce rabdă sporeşte,

Şi într-un bulgăre cald de pământ,

Chiar Dumnezeu ne iubeşte.

Cristalin

Mai rabdă în noaptea durerii,

Mai treci peste încă un munte,

Şi cheamă în tine minerii,

Iubirea mereu să-ţi înfrunte.

Mai lasă-ţi pe lemn tâmpla caldă,

Crucifică-ţi voia de mâine,

Mai crede, mai lasă, mai rabdă,

Această fatidică pâine.

Mai pune un voal peste lacrimi,

Oricum nu se vede divinul,

Mereu vei fi pus lângă patimi,

De cei ce-ţi întorc cristalinul.

Şi ce e mai grav peste toate,

Şi ce e mai greu şi în silă,

Constaţi că nimic nu se poate,

Cristalul nu crede în milă.

Fatalitate

Mă vor duce hingherii în munte,

Mă vor pune pe stânci fără suflet,

Şi din mine vor face o punte,

Uşurându-şi povara de cuget.

Vor păşi cu iluzii mortale,

Vor uita că am sânge şi lapte,

Ochii mei le vor fi ca o cale,

Să privească bezmetici în noapte.

Şi aşa cum e scris celor tragici,

Şi aşa cum e dat ca să fie,

Prin scrisori se vor plânge amarnici,

Că nu am niciun loc în vecie.

Şi apoi din senin la o groapă,

Îşi vor face la îngeri „mea culpa”,

Şi cu litere negre de-o schioapă,

Ei vor scrie pe-o cruce iubirea.

 În primăvară

Azi noapte a înflorit ultimul liliac,

Dar cu sinceritate,

Şi din iubire de cer,

Primăvara,

Mi l-a smuls din mînă zicând:

-Tu eşti bolnav de liliac,

Şi porţi în răni,

Sânge de dar,

Ce har,

Ce dar…

Şi dimineaţa m-a găsit,

Încărunţit

Şi părăsit

Fără de har,

Fără de dar,

C-un liliac,

Precum un ac,

Ce m-a străpuns,

Şi m-a pătruns,

În ce am sfânt,

Într-un mormânt,

Fără cuvânt,

Doar cu un os,

Şi cu Hristos,

Da

De ce vă bateţi pe un os,

De ce-mpărţiţi la sorţi cadavrul,

Voi nu vedeţi că nu mai pot,

Voi nu simţiţi cum duc calvarul?

Şi vai, mă credeţi mânios,

Şi vai, îmi scrieţi legi de sânge,

Din înger şi ce-am fost frumos,

M-aţi exilat la zid ce plânge.

Sunt doar copil şi am duios,

Măcar o şansă la spăşire,

Dar oameni, eu vă cer milos,

Nu mai loviţi din dăruire.