Inimă

Şi acest cer plăpând de stele,

În care-aştept ceva mai bun,

Are un lacăt la zăbrele,

E dorul meu, nebun, nebun...

Şi acest astru, ce mă poartă,

Prin universuri ca de fum,

E prea înstrăinată soartă,

Că mulţi mă cred nebun, nebun...

Şi voia ce se face lină,

Deşi nu vreau nimic să spun,

E viaţa mea cândva senină,

Sau zborul cel nebun, nebun...

Iubirea însăşi e tranşeea,

În care oasele se-adun,

Un plâns prelung, ca odiseea,

Că port un vis nebun, nebun...

Mă simt mereu respins de milă,

Ce greu e să trăieşti postum

Şi ochii tăi lăsaţi în silă,

Să pară văz nebun, nebun...

Mereu să ţi se pară crucea,

Ca un obuz pierdut din tun,

Cu frică să îţi minţi răscrucea,

Păşind nebun, nebun, nebun...

Iar mâna care te dezmiardă,

Un cristalin şi plin alun,

În lacrimi sincere să ardă,

Cu tot ce e nebun, nebun...

Şi tu să vrei măcar o dată,

Să nu mai fi un biet tăciun,

Purtând o lege disperată,

Oftatul cel nebun, nebun...

Un altul să te înţeleagă

Şi eu pe el un dar să pun,

Planeta inimii întreagă,

Misterul alb, nebun, nebun...

Iar gheaţa ce o port în minte,

Acel condei ce mi-l asum,

Mărturiseşte prin cuvinte,

Că nu am fost nicicând nebun.

De înţeles


Nu blestemăm, ci ningem,
Pe cei ce ne vor rău,
E-atâta amăgire prin duhurile noastre,
Că ar putea de mâine,
Să fie doar un hău,
Şi Dumnezeu să plângă
pe lacrimile voastre.


Nu mai vorbim, dar sincer,
E greu să scrii ceva,
Tot ce citiţi prin inimi e doar o nebunie,
Aşa e dorul vostru, aşa a fost cândva,
Ca dragostea să moară şi bine să vă fie.


Dăm binecuvântare, întoarcem alt obraz,
Mă pălmuiţi cu sete, copiii mei de jale,
Apoi,la ceas de seară, când veţi găsi răgaz,
Citiţi o poezie, că o iertată cale.

NOSTALGII DE PRIMĂVARĂ

     Poeziile mele aduc uneori izvoare de lacrimi. Sunt fluturii care ard pe cărări de noapte, frământaţi de teama zorilor de zi. Uneori însă nopţile sunt mult prea lungi, parte din vechimea lumii şi din dorul lui Dumnezeu.

     Mă gândeam la cât suflet am pus în aceste poezii, iar ele sunt uitate de multe ori mai repede decât însăşi moartea. Cei care le primesc uită că ele există şi nu-şi aduc aminte de ele înceasuri de tristeţe. Se tem de lumina şi de exuberanţa lor. Şi poate că de aici ne începe despărţirea. Mereu trişti, mereu boemi, mereu cu osânda pe faţa, pierdem în fiecare zi ceva din noi, poate chiar iubiriea şi lumina divină. Prea grijulii cu cerul am pierdut suflul aproapelui, căldura emoţiei lui şi duhul unei albe rugăciuni. Pentru că, chiar şi acatistele noastre au ajuns să fie triste, repezi şi fără dulceaţă.

     Odată şi odată aceste versuri vor îngheţa. Vor deveni cubul de gheaţă cu care ne vom trezi în dimineţi amintindu-ne de ce a fost frumos altădată. Şi lacrima care le visează, mîna poetului mereu tremurînd, va deveni o nălucă, o dulce fostă primăvară şi un clopot de dor. Atunci, mai ales atunci vom regreta toate nopţile de rutină, toate zilele fără Dumnezeu şi toate iluziile vieţii noastre.

Elegia fluturilor reci

Fluturii cărnii în jale,

Plâng înadins pe la geam,

Florile-i cheamă pe cale,

Ei se ascund după ram.

Stau adormiţi şi visează,

Calde petale căzând,

Lacrimi de dor ce urmează,

Inimi întoarse în gând.

Dar primăvara e veche,

Din doi în doi a murit,

Fluturii nu au pereche,

Ei sunt atomul zdrobit.

Mereu sperând într-o oră,

Când dintr-o floare de rai,

Dragostea blândă, sonoră,

Îi va surprinde în:  Hai!

Bun român

Poţi să plângi mereu Ardealul,

Poţi să fii un blând stăpân,

Să transformi în munte dealul,

Dar să fi un bun român.

Poţi să fii creştin de frunte,

Cum doar sfinţii mai rămân,

Să-ţi faci către cer o punte,

Dar să fii un bun român.

Poţi să-ţi pui trupul pe cruce,

Să adormi numai pe fân,

Tu de fapt stai în răscruce,

Dacă nu eşti bun român.

Elegia ultimului drum

Tu nu ai fost decât petala,

Buchetului căzut din suflet

Şi eu mereu mi-am pus cerneala

Cu semnătură peste cuget.

Icoanele te-au ars în jale,

Şi ochii tăi priveau cu sânge,

Iar eu cânt te zăream pe cale,

Credeam că însăşi Duhul plânge.

De-atâtea ori cercatam singur,

Să-ţi spun că dorul meu te ştie,

Aşa cum ai rămas, desigur,

Un început din ce-o să fie.

Dar gândurile şi speranţa,

Sau contopit fără de tine,

Şi mi-a rămas doar cutezanţa,

Lumina lină de plinire.

De astăzi plec pe alte ape,

Fugind de porţi ce se frământă,

Şi îngerii să îmi adape,

Îndurerata sete sfântă.

Plină

 

Şi a fost greu să-mi pun pe suflet,

Un cub de gheaţă şi tăcere,

Icoanele plângeau din cuget,

Eram un lac cu crini de miere.

Şi a fost cea mai lungă noapte,

Stăteam fără nădejdi de bine,

Nu auzeam din cer nici şoapte,

Iar dragostea murea în vine.

Şi-aş fi pierit atunci cu lacrimi,

Mi-era prea mult să cred în stele,

Mi se părea că ard în patimi,

Cu îngeri si cu vise grele.

Şi a fost prea tirană clipa,

Când candela ardea în mine,

Mi-am spus că doar eu sunt risipa,

Ce izvorăşte din suspine.

Şi a trecut încă o viaţă,

Îngheţul m-a ascuns în munte, 

Iar dragostea chema în ceaţă,

Un Dumnezeu pe strânsa punte.

Lină

Iubirea este milă şi altceva nimic,

Nu cerceta misterul, nu mai cerca ascunsul,

Ajută-mă prieten să pot să mă ridic,

Şi lasă-mi contopirea să-şi ceară nepătrunsul.

Iubirea este soare şi sânge de copil,

O rană se închide, o alta se desface,

Şi-acolo lângă minte se-aprinde un fitil,

De vise, de simţire, de inimă ce tace.

Iubirea este darul ce tu nu îl oferi,

Şi spui că Dumnezeul e biciul care doare,

Dar vai, nu eşti tu oare chiar omul care ceri,

O floare, o speranţă care în veci nu moare?

ninge iar

Iarnă de milă

Ningea, ningea şi iar ningea,

Părea o iarnă fără milă,

Uşor păşeam pe cer de nea,

Fără nimic, fără de silă.

Un înger totuşi m-a zărit,

Ce faci, de ce nu stai departe?

Şi i-am răspuns: Tu, ai iubit?

Tu nu vorbeşti decât din carte!

Ningea, ningea, ningea divin,

Ningea cu visul care doare,

Şi Dumnezeu cu un suspin,

Mi-a pus pe inimă o floare.

La cruce

Lemnul cel fără de veste,

Cerul în formă de grindă,

Maica luminii priveşte,

Blândă, tăcând, suferindă.

Nici-o cămaşă pe rană,

Doar buretele ce ştie,

Cum a devenit el mană

Şi o speranţă târzie.

Greu ucenicul priveşte,

Ochii îi par amintire,

Oare mai ştie ce este,

Moarte, cuvânt sau iubire.

La tine-n casă

La tine-n casă totul este blând,

Un înger mă priveşte cu iubire,

Şi sfinţii s-au plecat într-un mormânt,

Smerenie, tăcere, dăruire.

La tine-n casă totul e frumos,

M-ai rezemat cu tihnă pe perete,

Şi-ai adormit cu zâmbetul milos,

Dar vai, ce lacrimi curg peste pomete.

La tine-n casă nu e frig, nici vânt,

Pătrund din când în când nişte suave gânduri,

Un cer coboară tainic pe pământ,

Lumina se deşteaptă din străfunduri.

La tine-n casă timpul stă pe loc,

E aşteptarea nopţii de vecie,

Şi-aud mereu un dulce glas de foc,

Cuvine-se, cuvine-se să fie!

Mistică

Dulce povară, stai nu mişca,

Lasă-mă apă ce curge,

Închide ochii şi nu-nceta,

Să simţi cum drumul te duce.

Ochiule paşnic, ochiul dor,

Nu mai cerca neptărunsul,

Toate sunt taine, albe ce dor,

Mir ce prelinge ascunsul.

Gândule rană, gândule cer,

Stai în răscruce cu mine,

Nu îmi mai cere, nu îţi mai cer,

Ce-o fi să curgă din vine.

Îţi dau şi moartea, îmi dai ce vrei,

Spune atât, dăruire,

Nu am alţi idoli, nici dumnezei,

Ci doar un trup şi-o simţire.

Ninsă icoană, floare de sfânt,

Doar cel ce rabdă sporeşte,

Şi într-un bulgăre cald de pământ,

Chiar Dumnezeu ne iubeşte.

Cristalin

Mai rabdă în noaptea durerii,

Mai treci peste încă un munte,

Şi cheamă în tine minerii,

Iubirea mereu să-ţi înfrunte.

Mai lasă-ţi pe lemn tâmpla caldă,

Crucifică-ţi voia de mâine,

Mai crede, mai lasă, mai rabdă,

Această fatidică pâine.

Mai pune un voal peste lacrimi,

Oricum nu se vede divinul,

Mereu vei fi pus lângă patimi,

De cei ce-ţi întorc cristalinul.

Şi ce e mai grav peste toate,

Şi ce e mai greu şi în silă,

Constaţi că nimic nu se poate,

Cristalul nu crede în milă.

Fatalitate

Mă vor duce hingherii în munte,

Mă vor pune pe stânci fără suflet,

Şi din mine vor face o punte,

Uşurându-şi povara de cuget.

Vor păşi cu iluzii mortale,

Vor uita că am sânge şi lapte,

Ochii mei le vor fi ca o cale,

Să privească bezmetici în noapte.

Şi aşa cum e scris celor tragici,

Şi aşa cum e dat ca să fie,

Prin scrisori se vor plânge amarnici,

Că nu am niciun loc în vecie.

Şi apoi din senin la o groapă,

Îşi vor face la îngeri „mea culpa”,

Şi cu litere negre de-o schioapă,

Ei vor scrie pe-o cruce iubirea.

 În primăvară

Azi noapte a înflorit ultimul liliac,

Dar cu sinceritate,

Şi din iubire de cer,

Primăvara,

Mi l-a smuls din mînă zicând:

-Tu eşti bolnav de liliac,

Şi porţi în răni,

Sânge de dar,

Ce har,

Ce dar…

Şi dimineaţa m-a găsit,

Încărunţit

Şi părăsit

Fără de har,

Fără de dar,

C-un liliac,

Precum un ac,

Ce m-a străpuns,

Şi m-a pătruns,

În ce am sfânt,

Într-un mormânt,

Fără cuvânt,

Doar cu un os,

Şi cu Hristos,

Da

De ce vă bateţi pe un os,

De ce-mpărţiţi la sorţi cadavrul,

Voi nu vedeţi că nu mai pot,

Voi nu simţiţi cum duc calvarul?

Şi vai, mă credeţi mânios,

Şi vai, îmi scrieţi legi de sânge,

Din înger şi ce-am fost frumos,

M-aţi exilat la zid ce plânge.

Sunt doar copil şi am duios,

Măcar o şansă la spăşire,

Dar oameni, eu vă cer milos,

Nu mai loviţi din dăruire.

Oare a început şi postul nostru?

Cântec din puţinul lumii

Ce puţin ne mai vorbim

Şi ce greu ne spunem of-ul,

Ne dezamăgim şi ştim,

Poate aşa ne e sorocul.

Ce puţin mai suntem noi,

Şi ce mult trăim în alţii

Bâlbâind din doi în doi,

Şi-alte-atâtea aberaţii.

Ce puţin mai vrem din cer,

Nici măcar un loc la urmă,

Ne extragem din mister

Şi plecăm spre altă turmă.

Ce puţin ne mai iubim

Şi urâm tot ce se spune,

Despre noi, nici nu mai ştim,

Mai nimic din cele bune.

Ce puţin ne mai smerim,

Apăsaţi de-atâtea intrigi,

Parcă diavoli vrem să fim,

Sau un fel de lupi şi tigrii.

Ce puţin ne spovedim,

Ne e mult să spunem: iartă!

Ba mai lesne o să fim,

Cei ce pururi stau şi ceartă.

Ce puţin mai vrem ceva,

Din ce-a fost curat odată,

Biată lume, haină grea,

În iluzii resemnată.

Serile gândurilor sfinte

Melancolie

Melancolie blândă ce noaptea te transformă,

Într-un ostaş de veghe din turnul nimănui,

Tu nu mai ai nici lege şi nu mai porţi nici formă,

Şi nici măcar cuvinte tu nu mai poţi să spui.

Melancolie soră, ce porţi un gând departe,

Mi-am dezmorţit prin tine dorinţele de cer,

Dar tu erai sfinţirea şi semnul cel de carte,

Ce aduna alături speranţe şi mister.

Melancolie pace, umila mea povară,

Ducându-ţi crucea caldă mi-ai spus că nu eşti stea,

Ci bocetul de iarnă sau trista primăvară,

Ce a plecat spre lacrimi pe un covor de nea.

Melancolie milă, cobori din nou lumina,

Ca felinarul singur ce-aşteaptă pe la porţi

Şi iartă-mi încă-o dată uitările şi vina,

Să nu mai fie moarte, să nu mai fie nopţi...

CER LIN

Dulce prag de nebunie, alb poem de dor şi cer,

Rana mea curată, vie, astăzi eşti un rai stingher;

Ca un of bătut în stâncă, vine veste de mister,

Nici nu ştiu ce mi se-ntâmplă şi ce aş putea să sper.

Totul pare sărbătoare, chipul soarelui e alb,

Mai nimic nu mă mai doare, gândul îl simt cald.

Moartea se ascunde tristă, câmpul se deşteaptă-n cânt

Şi un fluture insistă, pe la ochi să pară  blând.

Doi copiii ascund o harpă, mama caută poveşti,

Nu e nici un strop de zarvă, peste tot sunt numai veşti;

Veşti de bine, veşti de pace, veşti de milă şi de har,

Dumnezeu încet răsare dintr-o cupă de nectar.

Plânge codrul, plânge dorul, plânge ochiul meu duios,

Totul e de azi iubire, totul e aşa frumos.

Dau năvală la altare, pustnicii plecaţi prin rai,

Maica Domnului ne cântă o priceasnă la un nai.

Dezmorţirea e stăpână, amintirea e pământ,

Haide inimă suspină, cu firescul tău cel sfânt,

Fă-te dulce, fă-te apă, fă-te dor şi zbor divin,

Este primăvară iarăşi, este cerul nostru lin.

Chip

Pământul
Un munte,
Un foc,
o fântână,
Acolo coboară trei îngeri sfioşi,
Iar cerul,
O poartă,
Un dor,
O lumină,
Şi-acolo se înalţă doar cei mai frumoşi.


Nu chipul,
ci apa,
un val,
malul singur,
Pătrunde în milă şi-n inimi de stea,
Iar vântul ce bate, cu lacrimi, desigur,
Acela e somnul şi ultima nea.


Ultimul zbor














Poate vrei să-ţi spun că cerul,
M-a furat numai pe mine,
Poate vrei să crezi că apa are lacrime de dor,
Scump prieten, totuşi crede că aşa este mai bine,
Să te uiţi chiar tu spre ceruri şi spre apele ce dor.


Poate vrei să-ţi spun că somnul
Mă desparte de ruine,
Poate vrei să crezi că mila este ultimul fior,
Drag prieten, totuşi crede că aşa este mai bine,
Să veghezi chiar tu în toate şi în rănile ce dor.


Poate vrei să-ţi spun de astăzi,
Că doar tu ai maluri line,
Poate vrei prin vorbe blânde să-ţi alung ultimul nor,
Dar prietenul înseamnă tot ce nu mai ai în sine,
Porumbelul de iubire ce-a pornit uşor în zbor.

Şi ne rămâne cerul

Biografii  

Odată inima mi-a spus,

Să rup o creangă de cais,

Şi să o port către apus,

Ce minunat, ce simplu vis.

Odată cugetul mi-a dat,

Poruncă să zâmbesc la flori,

Şi-apoi să plâng, şi-apoi să tac,

Ce gând curat, fără de nori.

Odată îngerii m-au dus,

Într-un adânc de rai şi dor,

Pe tron împărătesc m-au pus,

Ce ceas umil, ce bland fior.

Odată luna m-a atins,

Pe frunteam mea fără nădejdi,

Şi cerul mi-a vorbit deschis,

O să primeşti tot ce doreşti.

Odată eu am fost doar eu,

Şi am primit un cald suspin,

Cuvânt din Bunul Dumnezeu,

Tu să iubeşti frumos, divin!

Şi iarna fuge dintre noi

Prigoana fulgilor de nea

Plecaţi spre alte lacrimi,

Căci ochii noştri teferi,

În voi văd numai patimi,

Şi nicidecum luceferi.

Plecaţi, plecaţi mai bine,

Pământul nu mai poate,

Să vă suporte darul,

Fugiţi, fugiţi în noapte.

Plecaţi acolo unde,

E dor de alb şi suflet,

De visul ce pătrunde,

În dragoste şi-n cuget.

Plecaţi, ducând polemici

Şi întrebări nebune,

Al celor ce isterici,

V-au prigonit prin lume.

Flacără

 

De-atâta cântec de iubire,

De-atâta poftă de lumină,

Mi-ai refuzat un vis de fire,

O lacrimă de cer divină.

Aşa, de fiecare dată,

Când eu mai stau pe culmi de soare,

Cu mila ta cea minunată,

Mi-ai dat tăcerea care doare.

Şi nu doream decât o dată,

Să îţi cunosc nemărginirea,

Blândeţea cea înfiorată,

Ce altoieşte dăruirea.

Şi nopţile m-ai pus pe fugă,

Având pe drumuri nesfârşite,

Icoane pătimind în rugă,

Poveşti de dor îmbătrânite.

Dar, nu am renunţat la Tine,

Mi-am spus că mâine, poate mâine,

Tu vei găsi un loc în mine,

Un strop de vin şi-un colţ de pâine.

Şi astfel cântul de iubire,

Şi pofta mea de cer divină,

Va fi un DA din dăruire,

Lumină lină din Lumină.