TEAMA DE SINCERITATE!

MÂINE 30 IUNIE ORA 17 VĂ INVIT LA LANSAREA UNUI ALBUM DE CÂNTECE
LA BISERICA DE PE STRADA DEALULUI

Cântece fără vină
I

scrise astăzi 29 Iunie ora 14
Ce aniversare, mica mea poveste,

Anii de trăire care nu se văd,

Iar la miezul nopţii voi primi o veste,

Ca o bucurie sau ca un prăpăd?

Şi pe la oglindă voi privi spre chipul,

Prea bătrân de toate, prea trecut de val,

Când clepsidra sorţii îşi va lua nisipul,

Înapoi în sticlă, înapoi pe mal?

Dulce risipire, of ce remuşcare,

De-aş întoarce anii nu ştiu ce-aş mai fi,

Poate o idee blândă în fiecare,

Sau un înger palid, cine poate şti?

Dar acum e vremea să mai stau cu mine,

Să mai pun deoparte dragul minutar,

Că de mâine poate Dumnezeul vine,

Şi îmi cere mirul plusului de har.

II

Ref: Fără voi, doar cu voi,

Şi-o poveste de iubire,

Nu putem să fim noi,

În aceeaşi dăruire.

Prea mult părăsiţii mei semeni,

Iertaţi că prin voi am trăit,

Că unii din voi mi-aţi fost prieteni,

Din plin spre ceva ce-a sfârşit.

Iertaţi-mi în lacrimi iubirea,

Aşa cum v-am dat-o puţin,

Păcat că v-a fost dăruirea,

Un spin otrăvit şi divin.

Iertaţi-mi spovada grăbită,

Mereu bănuiţii mei fraţi,

Plătim pentru viaţă minţită,

Plătesc şi plătiţi resemnaţi.

Vă rog nu-mi trimiteţi osânde,

Acel „La mulţi ani dragul meu”,

Mai bine din lacrimi flămânde,

Vedeţi de aveţi Dumnezeu.

Că tot nu se-ntâmplă nimica,

Şi ce mai aveţi de făcut,

Când mila se îmbină cu frică,

Şi chinul că eu m-am născut.

Lăsaţi nu fiţi buni de pomană,

Nu-mi trebuie vorbe de dor,

Minciuna nu-mi ţine de mană,

De alte iluzii ce dor.

Mai bine plecaţi de la mine,

Lăsaţi să trăiesc pentru cer,

Cu sângele păcii în vine,

Plecaţi şi iertaţi ce vă cer!

Logos

Aripa duhului,

Cântecul îngerilor copii,

Vis ce se îndreaptă spre marea cea mare.

Şi apoi malul de iubire,

Blândeţea sfinţilor

Şi mirarea gândului.

Cine suntem,

Ce facem,

Ce minunat!

  

Nu poţi spune nu,

Izvorul curge din lacrimi

Şi cerul e tot o lacrimă.

Pune mai bine o lumină

La poarta raiului,

Ca să vadă cei ce intră,

Ce a rămas afară

Gândul,

Somnul,

Începutul.

Cel ce intră aici

Nu mai cunoaşte somnul,

Doar zborul,

Liturghia,

Cântecul mamei

Şi focul iubirii.

Lăcrimaţi şi voi,

Acesta e semnul suprem,

De bun venit!

PACE ÎN INIMI

Înmormântarea sau înveşnicirea Părintelui Nicodim

Nostalgici fără de vină

Nostalgici fără de preţ. Pentru că doar mândria are preţ. Şi e plătită mereu. Bucuria nicodată, asemenea apei de izvor pe care încă o găseşti liberă şi pretutindeni. Aşa şi harul celui care, pe numele său Nicodim Bujor, mi-a inspirat una din cele mai frumoase poezii: Vino în Rai! La mare preţ este şi cuvântul său, de a ne regăsi odată în rai unii cu alţii. Cuvânt în care cred şi de care nu mă pot depărta. 

Nu ştiu cât de multe întâlniri aţi avut cu sfinţii. Eu unul am avut şansa să mi se ţintuiască eternitatea pe spusele unui "moş", care nu făcea nimic altceva decât să fie trâmbiţa lui Hristos. Monahul Nicodim mi-a vorbit "în viaţă", dar mi-a vorbit "de dincolo de viaţă". Şi acesta e privilegiul cel mai mare al sfinilor. De atunci văd lume altfel. De atunci merg spre rai şi nu mă osândesc la neputinţă. Trec peste toate, ridic fruntea sus şi cred că cerul ne aşteaptă cântând.  

Părintele şi o bluză de vreme grea ce mi-a rămas testament...

Nicodim

Eram acolo ca un fulg,

Stăteam tăcut cu aripi albe,

Şi sfântul mă privi-se lung,

Şi-avea doar lacrimi, blânde, calde.

- Nu înţeleg ce îţi doreşti?!

Mi-a spus cu vorbe tremurate,

- Iubire, lacrimi omeneşti,

Sau cerul meu cu-atâtea şoapte?

Nu i-am răspuns, ce-aş fi putut,

Ca să îi spun celui ce ştie...

Că dorul meu neîncăput,

Nu are loc în orişicine?

Că numai cerul de ar vrea,

Şi m-ar primi la el în suflet,

Mi-ar fi umbrar de vreme grea,

Sau soare frământat în cuget.

- Şi totuşi cum de ai venit,

Aşa uşor şi gol la mine?

M-a întrebat într-un sfârşit,

De parcă murmura în sine...

Atunci sfios i-am arătat,

O rană dulce şi amară,

Un înger ce m-a împăcat,

Cu frigul meu în plină vară.

Şi n-a mai zis nimic, nimic,

Mi-a pus pe rană crin ce tace,

Iar când am dat să mă ridic,

Pe suflet am simţit o pace.

Iubire, milă, ce frumos!

Tot ce există din lumină,

Un dor de inimă duios

Şi viaţa mea aşa senină.

SFINŢII ROMÂNI

Nu au decât lacrimi, iubire profundă,

Din cer se coboară, în ceruri rămân,

Prin ei bucuria la noi se întâmplă,

Sunt sfinţii luminii, sunt sfinţii români.

Şi unii au nume, şi alţii tăcere,

O singură lege, pe milă stăpâni,

Trăiesc peste moarte, vestesc înviere,

Sunt sfinţii luminii, sunt sfinţii români.

Nu doar veşnicia, ci ţara îi cheamă,

Ca apa ce curge din limpezi fântâni,

S-alunge fiorul de silă şi teamă,

Sunt sfinţii luminii, sunt sfinţii români.

Nu este în bine acel care tace,

C-aşa spune vorba de preţ, din bătrâni,

Ferice de cel ce iubeşte în pace

Şi-şi face colibă cu sfinţii români.

Închinare Sfântului Anton

Aşa era un fel de vatră, focul ce arde din iubire,

Credinţa sa era de piatră, în ochi avea doar strălucire.

Mereu umil, mereu cu slavă, mereu cu inima în dor,

Nădejdea lui era mai bravă, şi preacurată în fior.

Nu se gândea ce va rămâne, din tot ce-a adunat în veac ,

Dădea cum nu se poate spune, dădea şi cel din urmă leac.

Era călugăr, doctor, frate, slujbaş la cei fără de stâni,

Ştergea cu lăcrimări păcate, şi la săraci şi la stăpâni.

Leproşilor le da sărutul, ţăranilor cuvântul sfânt,

Că e mai bun în casă lutul, nu aurul de pe pământ.

Iar celor goi le da de ştire, că în curând vor fi bogaţi,

Că cerul îi va lua în fire, numindu-i sfinţi şi împăraţi.

Şi-aşa a curs a sa viaţă, ca un izvor ce duce bland,

Lumina cea de dimineaţă, când apele se-ntorc în gând.

NOAPTEA DE ÎNĂLŢARE

Ce noapte de iubire,

Se poartă în fiecare,

Şi vai, ce blândă fire,

E noaptea de Înălţare!

Şi cum să stăm molatic,

În patul ce ne doare,

Nu e nimic apatic,

E noaptea de Înălţare!

Acum Iisus se înalţă,
Şi cerul ne apare,
Ca singura speranţă,
E noaptea de Înălţare

Şi floarea pare lună,

Şi luna pare floare,

Când mila vrea să spună,

E noaptea de Înălţare!

Şi îngerii de lacrimi,

Necântă cu duh mare,

Adio lume, patimi,

E noaptea de Înălţare!

Iubiţi, trăiţi din suflet,

Păcat de tot ce moare,

Şi să rostim din cuget,

E noaptea de Înălţare!

LA ÎNCEPUT

Cu Adam la-nceput,

Iar cu Eva pe urmă,

Că aşa s-a născut,

Cea mai tragică turmă.

Şi aşa e mereu,

Tot aşa va fi mâine,

Omul şi Dumnezeu,

Împărţindu-şi o pâine.

Cel mai bun va ceda

Miezul alb şi iubirea,

Cel mai slab va cădea,

Ca să-şi tânguie firea.

Şi cel mut va fi blând,

Guralivul bezmetic,

Şi aşa, vrând-nevrând,

Lângă sfânt, un eretic.

Şi cum după iubiri,

Sunt furtuni iminente,

Şi preazilnice ştiri,

De răniri permanente.

Căci eu, cui mai rămân,

Celui bun îi convine,

Dacă el e stăpân,

Peste lacrimi şi sine.

Lamentaţii mereu,

Ca o tragică veste,

Omul şi Dumnezeu,

În aceeaşi poveste.

Sfinţii

Se spune că sfinţii,

nu mai au lacrimi.

Asemenea îndrăgostiţilor,

ei plâng cu lacrimile celui iubit,

sărută cu buzele celui dorit,

şi mor cu inima celui pentru care trăiesc...

 

Sfinţii nu au niciodată dreptate,

Nici măcar atunci când plâng,

Pentru că viaţa lor numai e pierdere,

jertfă

şi nicodată lege.

Viaţa lor e asemenea îndrăgostiţilor,

Un dor

Şi un fior,

Şi poate chiar un zbor.

Iar lacrimile lor,

 de mult nu mai sunt lacrimi,

ci inimi topite,

în izvorul mirării...

 

Aşa sunt sfinţii,

Aceşti îndrăgostiţi ce sărută cu foc

porţile veşniciei

şi răsăr

asmenea luminilor de taină,

din clipa care urmează.

Ei,

sfinţii,

lacrimi din lacrimile cerului.

 

Pământul de mâine

Pământul se întoarce în oasele sfioase,

Îmbătrânim şi parcă e totul ca un vis,

Ne căutăm credinţa şi zilele frumoase,

Şi coborâm molatici şi plini într-un abis.

Ne despărţim de unii, ne întâlnim cu alţii,

Sub soare nu se schimbă nimic din ce-a fost ieri,

Deşi părem pierduţii, miraţii şi atlanţii,

Cu mările de aur ce-au devenit tăceri.

O mână, doar o mână de-ar sta la noi pe creştet,

Noi înşine am spune că este sol divin,

Şi am simţi iubirea ca nufărul ce creşte,

Din lacul fără nume la un stelar senin.

Că tot ce se adună şi tot ce se sfârşeşte,

În viaţă e puterea de a spune ce-i de spus,

Şi numai astfel cerul coboară omeneşte,

Din răsărit de pace spre un sublim apus.

Dar vorba să îţi fie cărare înţeleaptă,

Nu foşnet, nu urgie, nu lacrimi, nu frământ,

Ci binecuvântarea întotdeauna dreaptă,

Ce lasă mulţumire din om până la sfânt.

Şi cei din jur să ştie că dragostea e calea,

Şi tot ce se sfârşeşte înseamnă început,

Când muntele se mută acolo unde valea,

Este lumina milei din care s-a născut.

Mirul de pe degetul preotului

   Pe degete preotul avea urme proaspete de mir. Încă un prunc botezat şi uns cu marele mir. Apoi, feţele celor care priveau spre ochii pruncului. Un prieten i-a adus un prosop. Dar nu a putut să şterg mirosul. El a rămas şi rămâne mereu.

   Preotul şterge răni. Credincioşii vorbesc de războiul cu duhurile cele necurate. Dar uită de mirosul mirului. Se întreabă dacă azi părintele din parohie a citit sau nu Molitfele cele mari. Dacă nu le-a citit ce rost are să mirosim mirul şi să vedem bucuria?... Botezaţi au mai fost şi alţii. Contează doar dezlegările şi rugăciunile ce ne scapă de rău…

   Părintele a închis ca de obicei uşa altarul, nu înainte de a fi aşezat cu grijă în chivot sticluţa cu Marele Mir. Obosit a tras uşor dvera ca să vadă dacă mai este cineva în biserică. Dar, nu mai e nimeni...Mirul continuă să miroasă puternic de pe degetele sale. Ochii i se închid uşor a mulţumire de sine. Încă unul a ajuns în turma cea sfântă…

   În acest timp credincioşii îşi caută dreptatea. Unde este patriarhul, mitropoliţii, episcopii? De ce nu se ridică ei împotriva masoneriei, a ateilor, a desfrânaţilor? Pe internet lumea cere dreptate şi patimă ortodoxă…

   Părintele a ieşit din biserică. Cu paşi domoli se îndreaptă spre casă. Inima îi pare grea şi atât de obosită. Din sufletul său a curs suflet, ca roua dimineţii ce străpunge cu blândeţe pământul cel  sterp. Poate în odaia sa va avea parte de un somn lung şi binecuvântat. Poate îngerii îi vor trimite lumină în vise. Poate lumea se  va schimba de mâine. Poate cei ce au plecat pe la casele lor vor reveni mai buni. Poate… Mirul continuă să miroase frumos. Câtă splendoare!

Semn de pace

De-aş vrea să fac ceva mai îndrăzneţ,

Prin Apuseni mi-aş face o chilie,

Să mă-ntâlnesc cu blânzii eremiţi,

Şi un oftat de ceruri să mă ţie.

Pe Arieş să curgă dorul meu,

Şi nimeni acel dor să nu-l mai ştie,

Că dorul meu e dor de Dumnezeu,

Şi numai el mai poate să mă ţie.

Pe la Albac în schitul blând-frumos,

Să mă-ntâlnesc cu sfântul meu Ilie,

Din psalmi nectarul să-l culeg duios,

Şi foamea-aceasta veşnic să mă ţie.

Cu moţii să trăiesc ca cei stăpâni,

Să simt sperând că bine o să fie,

Când îngerii coboară pe la stâni,

Şi acest leac de pace să îmi ţie.

De la Râmeţ să iau un fel de dar,

O stâncă de culoarea cenuşie,

Un cer de lacrimi şi un strop de har,

Şi gândul meu de inimă să ţie.

Nimic mai mult, nimic mai luminos,

Şi nici un fel de altă amintire,

Doar mirul ce l-am pus pe os duios,

Când nu ştiam nimic din ce-o să fie.

Ceas de pace

Creştinii au adus coliva caldă,

Frământul lor de lacrimi este plin,

Şi ochii de copil ar vrea să vadă,

Cum bobul fiert a devenit divin.

Şi neschimbată este rugăciunea,

În fiecare zi acelaşi ceas,

Începe lunea şi sfârşeşte lunea,

Ziua a opta, ziua ce-a rămas.

Un înger peste faţă mă alintă,

Nu văd nimic, dar cred şi înţeleg,

Şi alte răni din mine o să simtă,

Leacul iubirii ca un cer întreg.

Cădelniţează omul un cărbune,

Tămâia are chipul celui blând,

Şi ce-aş putea din lacrimi a mai spune,

Când fumul însuşi este crezământ.

Pe cei plecaţi trecuţi în sărindare,

Îi pomenim la slujbe şi în dor,

Să se coboare iarăşi în hotare,

Să mai aline rănile ce dor.

Aşa trăieşte cerul şi pământul,

Într-un potir de milă sângeriu,

Luminile au coborât Cuvântul,

Şi niciodată nu e prea târziu.

revin

Teologie de dimineaţă

Mi se pare că totul începe din nou. Fiecare zi, fiecare clipă de bucurie. Ca şi în legile fizicii, nimic nu se pierde totul se transformă. Astfel am început să iubesc fiecare nouă zi de viaţă. Vorba lui Eminescu: "Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume...eu tot o iubesc" Şi la urma urmei Dostoievski are profundă dreptate: "Întâmplător, oricine poate iubi..!" Asemenea şi eu. Aştept dimineţile cu o frenezie care-mi tulbură orice vis. Hm... De mult nu mai visez liniştit. Sunt prea preocupat ca să scap de noapte şi să mă întâlnesc din nou cu soarele.

Ce dor mi-e de lumină. Altfel nu aş putea fi nici un pui de poet. Şi în ultima vreme nu am mai scris mai nimic. Nici pentru site, nici pentru blog, nici pentru "Lumea Credinţei". Mi-a fost teamă să nu vă mint, să nu spun ceva de care să vă pară rău. Sunt atâţia şi atâţia care scriu... Teologie, morală, poezie... Şi prea puţini cei care reuşesc să tacă. Şi Dante spunea undeva că "iubeşte puţin cel care poate spune prin cuvinte cât iubeşte" De aceea am învăţat să tac. Să îi las pe alţii să-mi spună cum e cu mântuirea, cu scrisul, cu bucuria vieţii. Până atunci, ce dor mi-e de zorii unei noi zile!

început

Aud o porunca: Să fie lumină!

Să pun rânduială în sufletul meu,

Să am peste toate o stare senină,

Să uit de tristeţe, de ce este greu.

Şi-aşa mă ajunge o pace frumoasă,

O simt dăruită şi plâng nesfârşit,

Un mir care curge cu lene duioasă,

Pe vechea tristeţe de os răstignit.

Şi rana se-nchide, şi firea devine,

Un mugur de soare din pomii miloşi,

Şi parcă tot cerul pe mine îmi vine,

Ce lume curată, ce oameni duioşi!

Şi ziua îmi pare făcută din iarbă,

Amestec de viaţă, mireasmă şi flori,

Gândesc ca un înger ce trece la treabă,

Şi scoată splendoare din frunze şi nori.

Genunchii coboară, un gând se dezleagă,

Văd fluturi de aur zburând către rai,

Pe buze tăcerea stingheră coboară,

Şi mierea iubirii se lasă în nai.

Aud din adâncuri: Aşa este bine!

E dusă durerea şi ce a fost greu,

Icoana Măicuţei se uită spre mine,

Ce mult mă iubeşte de fapt Dumnezeu!

Scrisă sâmbătă dimineaţa în drum spre Frăsinei

Visările

Priviţi spre tot ce port în mine,

Sunt ochii păcii de copil,

Cristale de suspine line,

Poveşti de viaţă sângerii.

Nu osândiţi un fir de iarbă,

O floare din grădini de dor,

Sunt prea curat să cred în zarvă,

Sunt prea umil să cred în zbor.

Şi dacă felinarul nopţii,

Îmi duce inima în cer,

E semn că port firescul sorţii,

De a iubi şi-a spune: sper.

Vechi amintiri, ceva credinţă,

E tot ce am în casa mea,

Nu mai găsesc nici o fiinţă,

Poate un înger sau o stea.

Dar cum firescul mă apasă,

Lumina lina arde blând,

Lângă psaltirea de pe masă,

Lângă tăcerile de rând.

Şi luna, prea curată floare,

Pe care o privesc plângând,

Îmi spune: Doare şi mă doare,

Şi gândul tău e propriul gând.!

Acest cuvânt mă linişteşte,

Şi pun o zi pe visul greu,

Poate de mâine omeneşte,

Din lună vine Dumnezeu.

Şi îmi va spune: Fii o floare,

Fiorul tău e prea divin,

Tot cerul simte cum te doare,

Purtând pe inimă un spin.

Eliberează-ţi bucuria,

Fii mare căutând un mal,

Închide gândul şi privirea,

Şi simte malul peste mal.

Se simte briza jucăuşă a florilor de mai

Iertările

De ţi-am promis un stop de libertate,

De ai crezut că nu am nici un off,

Mai singur, mai pătruns de vanitate,

Îţi spun acum, a fost numai un moft.

Prea multe clipe au zburat nebune,

Şi le-am pierdut precum le-am şi primit,

Acum curajul meu îţi poate spune,

Nu mai suport să fie un sfârşit.

Şi dacă cerul însuţi nu te lasă,

Să te cobori în bietul meu suspin,

Eu totuşi cred că ţie chiar îţi pasă,

Şi pentru mine te-ai lăsa în spin.

Posibil să te pierd şi altădată,

Probabil să te caut iar prin flori,

Aşa e în iubire câteodată,

Când soarele se-ascunde după nori.

Dar cel mai mult sunt sigur că e bine,

Fără de cer nu am nici un pământ,

Şi cristalinul care totuşi vine,

Sunt ochii mei ce plâng de dorul blând.

Emoţie de Paşti 

Şi de Paşti un mic izvor,

Duce flori pe apă dulce,

Vai ce bine şi ce dor,

Parcă plânsul meu se duce.

Şi de Paşti presimt duios,
 Reîntoarcere firească,

Într-un pat cu lemnul ros,

În chilia bătrânească.

Şi de Paşti visez ceva,

Să primesc chemarea blândă,

Într-un munte, undeva,

Cu o floare peste tâmplă.

Şi de Paşti mi-e dor de cer,

Poate chiar de crinul nopţii,

Când în ceasul de mister,

Voi lăsa iubirea sorţii.

Şi de Paşti aşa trăiesc,

Ca un înger de tăcere,

Dăruiesc, întineresc,

Lângă sfânta înviere.