Mirul de pe degetul preotului

   Pe degete preotul avea urme proaspete de mir. Încă un prunc botezat şi uns cu marele mir. Apoi, feţele celor care priveau spre ochii pruncului. Un prieten i-a adus un prosop. Dar nu a putut să şterg mirosul. El a rămas şi rămâne mereu.

   Preotul şterge răni. Credincioşii vorbesc de războiul cu duhurile cele necurate. Dar uită de mirosul mirului. Se întreabă dacă azi părintele din parohie a citit sau nu Molitfele cele mari. Dacă nu le-a citit ce rost are să mirosim mirul şi să vedem bucuria?... Botezaţi au mai fost şi alţii. Contează doar dezlegările şi rugăciunile ce ne scapă de rău…

   Părintele a închis ca de obicei uşa altarul, nu înainte de a fi aşezat cu grijă în chivot sticluţa cu Marele Mir. Obosit a tras uşor dvera ca să vadă dacă mai este cineva în biserică. Dar, nu mai e nimeni...Mirul continuă să miroasă puternic de pe degetele sale. Ochii i se închid uşor a mulţumire de sine. Încă unul a ajuns în turma cea sfântă…

   În acest timp credincioşii îşi caută dreptatea. Unde este patriarhul, mitropoliţii, episcopii? De ce nu se ridică ei împotriva masoneriei, a ateilor, a desfrânaţilor? Pe internet lumea cere dreptate şi patimă ortodoxă…

   Părintele a ieşit din biserică. Cu paşi domoli se îndreaptă spre casă. Inima îi pare grea şi atât de obosită. Din sufletul său a curs suflet, ca roua dimineţii ce străpunge cu blândeţe pământul cel  sterp. Poate în odaia sa va avea parte de un somn lung şi binecuvântat. Poate îngerii îi vor trimite lumină în vise. Poate lumea se  va schimba de mâine. Poate cei ce au plecat pe la casele lor vor reveni mai buni. Poate… Mirul continuă să miroase frumos. Câtă splendoare!

Semn de pace

De-aş vrea să fac ceva mai îndrăzneţ,

Prin Apuseni mi-aş face o chilie,

Să mă-ntâlnesc cu blânzii eremiţi,

Şi un oftat de ceruri să mă ţie.

Pe Arieş să curgă dorul meu,

Şi nimeni acel dor să nu-l mai ştie,

Că dorul meu e dor de Dumnezeu,

Şi numai el mai poate să mă ţie.

Pe la Albac în schitul blând-frumos,

Să mă-ntâlnesc cu sfântul meu Ilie,

Din psalmi nectarul să-l culeg duios,

Şi foamea-aceasta veşnic să mă ţie.

Cu moţii să trăiesc ca cei stăpâni,

Să simt sperând că bine o să fie,

Când îngerii coboară pe la stâni,

Şi acest leac de pace să îmi ţie.

De la Râmeţ să iau un fel de dar,

O stâncă de culoarea cenuşie,

Un cer de lacrimi şi un strop de har,

Şi gândul meu de inimă să ţie.

Nimic mai mult, nimic mai luminos,

Şi nici un fel de altă amintire,

Doar mirul ce l-am pus pe os duios,

Când nu ştiam nimic din ce-o să fie.

Ceas de pace

Creştinii au adus coliva caldă,

Frământul lor de lacrimi este plin,

Şi ochii de copil ar vrea să vadă,

Cum bobul fiert a devenit divin.

Şi neschimbată este rugăciunea,

În fiecare zi acelaşi ceas,

Începe lunea şi sfârşeşte lunea,

Ziua a opta, ziua ce-a rămas.

Un înger peste faţă mă alintă,

Nu văd nimic, dar cred şi înţeleg,

Şi alte răni din mine o să simtă,

Leacul iubirii ca un cer întreg.

Cădelniţează omul un cărbune,

Tămâia are chipul celui blând,

Şi ce-aş putea din lacrimi a mai spune,

Când fumul însuşi este crezământ.

Pe cei plecaţi trecuţi în sărindare,

Îi pomenim la slujbe şi în dor,

Să se coboare iarăşi în hotare,

Să mai aline rănile ce dor.

Aşa trăieşte cerul şi pământul,

Într-un potir de milă sângeriu,

Luminile au coborât Cuvântul,

Şi niciodată nu e prea târziu.