Visările

Priviţi spre tot ce port în mine,

Sunt ochii păcii de copil,

Cristale de suspine line,

Poveşti de viaţă sângerii.

Nu osândiţi un fir de iarbă,

O floare din grădini de dor,

Sunt prea curat să cred în zarvă,

Sunt prea umil să cred în zbor.

Şi dacă felinarul nopţii,

Îmi duce inima în cer,

E semn că port firescul sorţii,

De a iubi şi-a spune: sper.

Vechi amintiri, ceva credinţă,

E tot ce am în casa mea,

Nu mai găsesc nici o fiinţă,

Poate un înger sau o stea.

Dar cum firescul mă apasă,

Lumina lina arde blând,

Lângă psaltirea de pe masă,

Lângă tăcerile de rând.

Şi luna, prea curată floare,

Pe care o privesc plângând,

Îmi spune: Doare şi mă doare,

Şi gândul tău e propriul gând.!

Acest cuvânt mă linişteşte,

Şi pun o zi pe visul greu,

Poate de mâine omeneşte,

Din lună vine Dumnezeu.

Şi îmi va spune: Fii o floare,

Fiorul tău e prea divin,

Tot cerul simte cum te doare,

Purtând pe inimă un spin.

Eliberează-ţi bucuria,

Fii mare căutând un mal,

Închide gândul şi privirea,

Şi simte malul peste mal.