Pământul de mâine
Pământul se
întoarce în oasele sfioase,
Îmbătrânim şi
parcă e totul ca un vis,
Ne căutăm
credinţa şi zilele frumoase,
Şi coborâm
molatici şi plini într-un abis.
Ne despărţim de
unii, ne întâlnim cu alţii,
Sub soare nu se
schimbă nimic din ce-a fost ieri,
Deşi părem
pierduţii, miraţii şi atlanţii,
Cu mările de aur
ce-au devenit tăceri.
O mână, doar o
mână de-ar sta la noi pe creştet,
Noi înşine am
spune că este sol divin,
Şi am simţi
iubirea ca nufărul ce creşte,
Din lacul fără
nume la un stelar senin.
Că tot ce se
adună şi tot ce se sfârşeşte,
În viaţă e
puterea de a spune ce-i de spus,
Şi numai astfel
cerul coboară omeneşte,
Din răsărit de
pace spre un sublim apus.
Dar vorba să îţi
fie cărare înţeleaptă,
Nu foşnet, nu
urgie, nu lacrimi, nu frământ,
Ci binecuvântarea
întotdeauna dreaptă,
Ce lasă mulţumire
din om până la sfânt.
Şi cei din jur să
ştie că dragostea e calea,
Şi tot ce se
sfârşeşte înseamnă început,
Când muntele se
mută acolo unde valea,
Este lumina milei
din care s-a născut.