Teologie de dimineaţă
Ce dor mi-e de lumină. Altfel nu aş putea fi nici un pui de poet. Şi în ultima vreme nu am mai scris mai nimic. Nici pentru site, nici pentru blog, nici pentru "Lumea Credinţei". Mi-a fost teamă să nu vă mint, să nu spun ceva de care să vă pară rău. Sunt atâţia şi atâţia care scriu... Teologie, morală, poezie... Şi prea puţini cei care reuşesc să tacă. Şi Dante spunea undeva că "iubeşte puţin cel care poate spune prin cuvinte cât iubeşte" De aceea am învăţat să tac. Să îi las pe alţii să-mi spună cum e cu mântuirea, cu scrisul, cu bucuria vieţii. Până atunci, ce dor mi-e de zorii unei noi zile!
început
Aud o porunca: Să
fie lumină!
Să pun rânduială
în sufletul meu,
Să am peste toate
o stare senină,
Să uit de
tristeţe, de ce este greu.
Şi-aşa mă ajunge
o pace frumoasă,
O simt dăruită şi
plâng nesfârşit,
Un mir care curge
cu lene duioasă,
Pe vechea
tristeţe de os răstignit.
Şi rana
se-nchide, şi firea devine,
Un mugur de soare
din pomii miloşi,
Şi parcă tot
cerul pe mine îmi vine,
Ce lume curată,
ce oameni duioşi!
Şi ziua îmi pare
făcută din iarbă,
Amestec de viaţă,
mireasmă şi flori,
Gândesc ca un
înger ce trece la treabă,
Şi scoată
splendoare din frunze şi nori.
Genunchii
coboară, un gând se dezleagă,
Văd fluturi de
aur zburând către rai,
Pe buze tăcerea
stingheră coboară,
Şi mierea iubirii
se lasă în nai.
Aud din adâncuri:
Aşa este bine!
E dusă durerea şi
ce a fost greu,
Icoana Măicuţei
se uită spre mine,
Ce mult mă
iubeşte de fapt Dumnezeu!
Scrisă sâmbătă
dimineaţa în drum spre Frăsinei
