Inifinit de iubire
Pe braţele moi stă un munte,
Sub frunte un cufăr de stele,
Bem lacrimi din tulnice crunte,
Şi vine un dor să ne spele.
Păcatele ard în pustie,
Molatici uităm de rănire,
Mai bine ca dor să ne fie,
De ce să trăim în uimire?
Pământul deschide o taină,
Şi păsări de vorbe simt cerul,
Mai pune-ţi speranţă o haină,
Mai lasă-mi iubire misterul.
Iisus ne sărută pe palme,
Foşneşte uşor umilinţa,
Trăim între orele calme,
Al vieţii ce-şi cere fiinţa.
Şi verdele crud de sub soare,
Să ardă în suflet cu milă,
Nimic ce e dor nu ne moare,
Deci haide-ţi să fim fără silă.
Şi-acum când se cerne frumosul,
Prin sita ce vrea învierea,
Zâmbim şi ne place duiosul,
Priviţi cum ne curge tăcerea.