scriu, tac şi gândesc

Roua dimineţii

Şi o să-mi fac din lacrimi un izvor,

Vi-l împrumut când nu aveţi iubire,

Şi pietrele din ele care dor,

Să le-aruncaţi din mine către mine.

Şi o să-mi fac din ochi  vreo două căi,

Pe care toţi drumarii să sădească,

Iluzia că nu trăiţi în văi,

Ci într-o cuviinţă omenească.

Şi o să-mi fac din mâini două cununi,

Să puneţi voi pe ele flori de pace,

Şi dacă vor mai fi ceva furtuni,

Să mă lăsaţi atunci pe mine-n pace.

Şi o să-mi fac din moarte un pretext,

Să scap uşor de prigonirea vieţii,

Pe cruce să îmi scrieţi doar un text,

El a crezut în roua dimineţii.

Carte pentru Măicuţa

Carte pentru tine,

Maica mea frumoasă,

Sunt poeme line,

Partea mea duioasă.

Câteva concesii,

Pentru veşnicie,

Gânduri şi impresii,

Când va fi să fie.

Un urcuş amarnic,

Viaţa mea spinoasă,

Versul blând şi darnic,

Ceva bun pe masă.

Şi ţi-am scris din jale,

Şi ţi-am scris din suflet,

Ca un dor pe cale,

Ca un vis în cuget.

Deci primeşte-mi cartea,

Floare de iubire,

Să îmi aflu partea,

De desăvârşire.

POEM LA VATRA SIMŢIRII

Ce mai faci singurătate!

 

Ce mai faci singurătate?

Îţi mai este dor de mine?

Ai cuvinte resemnate,

Dar rosteşte-le cu bine!

Întunericul te-adună,

Pe la vatra mea cu gânduri,

Şi cum stăm noi împreună,

Se aud colinzi şi vânturi.

Nu am nici o cumpănire,

Nu mă plâng de nici o veste,

Ce vezi tu e o privire,

Şi o sinceră poveste.

Unii-mi spun să nu am frică,

E aşa din totdeauna,

Crucea vieţii se ridică,

Când pe creştet stă cununa.

Şi ce spini se ard pe frunte,

Picurii de sânge iartă,

Şi tu însăţi îmi pari munte,

Şi eu însuţi îţi sunt vatră.

Ce mai faci singurătate?

Te-ai obişnuit cu mine,

Hai la somn că este noapte,

Mâine o să fie bine!

sâmbătă lirică

În aşteptarea Paştilor

Vagoanele se sting pe şine,

Pe orologiu moartea cântă,

De undeva un zvon ne vine,

Că numai despărţirea cântă.

E falimentul împăcării,

Fugim spre alte case sfinte,

Orgoliile devin imperii,

Smerenia se dă în ţinte.

Tăcerea face joc satanic,

Iar limbuţia crez isteric,

Frustrările au iz adamic,

De paradis pierdut homeric.

Mi-e patria un vals hipnotic,

Beţivii cântă în consoane,

Că mâine vom trăi haotic,

Pe alte lacrimi şi peroane.

În acest cadru fantomatic,

Predau la păsări neputinţa,

Şi zborul lor e emblematic,

Ca să-mi întunece dorinţa.

Şi tot ce zboară se ucide,

Iluziile, lumina, mila,

Iubirea însăşi se divide,

Din doi în doi ne vine sila.

 Hristos priveşte din durere,

Pe crucea sa sunt spinii vieţii,

Ce plânsă tristă înviere,

Trăim pe zorii dimineţii.

pentru prieteni

O vorbă cu cerul

 

Când ai să mă chemi din ape,

Pe uscat să fiu un munte,

Am să îţi trimit o floare,

Am să fac din lacrimi punte.

Şi-am să te ating cu palma,

Vârful meu  o să se-nchine,

Şi tu vei trimite valma,

Un potop de gânduri line.

Şi din stana mea de piatră,

Sau din peşteri buzunare,

O să-ţi fac şi ţie vatră,

Să te odihneşti sub soare.

Ca să vezi că remuşcarea,

Ce devine sfânt fiinţă,

Mi-e mi-a rănit cărarea,

În virtute de căinţă.

Răspuns unui prieten

 

Aşa ţi-a fost menirea,

Sau dulcea dăruire,

Să îţi smereşti iubirea,

Într-un rucsac de fire.

Şi eu să urc spre îngeri,

Şi tu să zbori în mine,

Ca un surplus de plângeri,

Ca un oftat în vine.

Iar noaptea ce se lasă,

În lume ne uneşte,

Paradoxal pe masă,

O pâine se-ntregeşte.

Şi nu ne este teamă,

Ce am putea noi pierde,

O lume fără seamă,

Sau rana ce se vede.

Deci, îţi salut cuvântul,

Iubite prieten harnic,

Ce veşnic e pământul

Când Dumnezeu e darnic!

7 aprilie

Zbor în iarbă

Protestez pe inimă de iarbă,

Noaptea asta nu e decât vis,

Toată lumea sincer mă întreabă,

Ai văzut văzduhul propriu-zis

Şi ce să răspund la întrebare,

Ochii mei nu au decât un câmp,

Şi în ei se zbate o mirare,

Ce ciudat să fi doar un pământ.

Zboară îngeri, ştiu şi mi-este bine,

Bat din aripi ca un puls hoinar,

Ei sunt sânge care strigă-n vine,

Şi devin un nesecat nectar.

Iar iubirea astfel se cunoaşte,

Este clopot şi cuvânt curat,

Calul suferinţei însă paşte,

Şi în noapte plânge resemnat.

Dar nimic nu mă obligă totuşi,

Să refac sub lună dorul meu,

Cerul să îl prind în mii de noduri,

Şi să zic că este Dumnezeu.

Hai vibrează suflete de mâine,

Spune-i împăcării că trăiesc,

Fie milă, fie dor şi pâine,

Dar lăsaţi-mi visul omenesc.

Coborâre în sine

Ofranda pământului geme,

Se-neacă iluzii spinoase,

Fiinţă te rog nu te teme,

De umbra cu feţele roase.

Ascultă din inimă şoapta,

Modifică ziua de mâine,

Contează doar visul şi fapta,

Smerenia care rămâne.

Prin neguri trec cerbii călare,

Păunii plutesc între nuferi,

E ultima noapte cu soare,

Când pacea promite virtute.

Coboară din cer o coroană,

Pe fruntea scăldată-n iubire,

Şi chipul devine icoană,

Minune, nădejde, simţire.

 Te-am văzut aşa frumoasă

Te-am văzut aşa frumoasă,

M-am îndrăgostit de tine,

Maică Sfântă şi miloasă,

Vino veşnic lângă mine.

Mi te-a dat cerul cu soare,

Flacără te port în suflet,

Şi de-atunci nimic nu doare,

Nici mustrările de cuget.

Ce folos, ce clipă caldă,

Paraclisul tău mi-e lege,

Şi îmi simt ofranda albă,

Tu regină şi eu rege.

Cum mă laşi să stau aproape,

Ca şi Fiul Tău de lacrimi,

Parcă sunt un fulg pe ape,

Ce pluteşte fără patimi.

Şi în ceasuri de-ncercare,

Când e greu şi frig în lume,

Prin cuvânt şi închinare,

Fac o blândă rugăciune.

Spun atât: Te rog Fecioară,

Lăcrimează pentru mine,

Căci din lacrima ta caldă,

Se coboară doruri line.

A fost ziua creaţiei. Patru poeme s-au născut din dragoste de Maica Domnului şi de Ardeal!
Mulţumesc celor care le vor citi!

Axion

Coboară Măicuţă în liniştea noastră,

Primeşte-ne gândul şi tot ce-ţi cântăm,

Din lacrimi să zboare o taină măiastră,

C-aşa se cuvine, ceva să îţi dăm.

Trimite-ne Maică, solie de îngeri

Ca ei să vorbească şi noi să cântăm,

Şi imnul s-adune mulţime de plângeri,

C-aşa se cuvine, ceva să îţi dăm.

 

Priveşte-ne Maică cu ochii de milă,

Atunci când din suflet noi bine cântăm,

Şi scoate-ne zilnic din rele, din silă,

C-aşa se cuvine ceva să îţi dăm.

Iubeşte-ne Maică şi astăzi şi mâine,

Ca şi-n veşnicie mai mult să-ţi cântăm,

Iar cântul să fie şi pace şi pâine,

C-aşa se cuvine ceva să îţi dăm.

Pentru nădejde

Oftând îţi simt durerea mare,

Dar eu te rog nu cerceta,

Căci cerul ţi-a tirmis iertare,

Deci se cuvine a cânta.

Şi lăcrimând îţi văd mâhnirea,

Dar Domnul nu te va uita,

Îţi va spăla cu dor simţirea,

Deci, se cuvine a cânta.

 

Rănit de-ai fi pe-a vieţii cale,

Samarinean de n-ai avea,

Măicuţa te va lua din vale,

Deci se cuvine a cânta.

Iar poticnirea de o clipă,

Nu-nchide cerul, vei vedea,

Iubirea curge ca risipă,

Cuvine-se deci a cântă.

Frumos de Ardeal

Când mustul ierbii plânge a risipă,

Şi vântul nu mai bate cu amar,

Împurpurat mă simt o biată clipă,

Pe o colină ca un sfânt altar.

Sărut pământul plin de lacrimi mute,

Este tăcere ca în vârf de rai,

Suspinele îmi sunt abia născute,

Şi pe un deal se-aude blândul nai.

Văd un ţăran, o umbră din poveste,

Şi ţara pare un colind de har,

Prin mâinile străbune vine veste,

Că din icoane va veni un dar.

Ceaslovul meu sub ceară se-ntregeşte,

Şi ea se scurge ca un val pe val,

Aud un clopot care ne şopteşte,

Că e frumos şi bine în Ardeal.

Şi dacă nu ar fi Ardealul

 

Şi dacă nu ar fi Ardealul,

Povestea ţării ar fi seacă,

Iubirea, pacea, idealul,

Un val care sfios se înneacă.

Şi dacă nu ar fi ciobanii,

Cu transhumanţa pe şosele,

Nici nu am ştii ce înseamnă anii,

Şi aşteptarea după stele.

Şi dacă nu ar fi o doină,

Şi-o mioriţă ce suspină,

Nu am spera în nici o noimă,

Nici moartea nu ar fi divină.

Şi dacă totuşi e Ardealul,

Locul vecerniilor sfinte,

Speranţa noastră suie dealul,

Şi cerul plânge în cuvinte.

poem despre inger

Apel către îngerul păzitor

 

Să mă răneşti cu floarea ta,

Frumosul să îmi fie sânge,

Şi dacă vei şi aştepta

Nimeni în lume nu va plânge.

Să mă desprinzi cu zborul tău,

Văzduhul să îmi fie capăt,

Şi dacă o să-mi fie rău,

Cu cerul voi muri în freamăt.

Să mă arunci de pe un cal,

Tu şeaua cea cu piele albă,

Şi dacă o să cad în val,

Din mare vei culege salbă.

Să mă consideri că sunt om,

Şi tu ai mult, mai multe vise,

Iar dacă dintr-un singur pom,

O cruce îmi va face zise,

Te rog frumos, te rog cu dor,

Să-mi dai iluziile promise.

La Miercurea Ciuc, un ungur iredentist, Csibi Barna a spânzurat o păpuşă cu chipul lui Avram Iancu, în ziua de 15 Martie 2011 (Ziua Ungariei Mari) în plină stradă. 

Tânguiri antişovine

Blasfemiaţi eroul cum vă impune viciul,

Voi ce-i veniţi din ură şi nu din duh de soi,

Atâta vă rămâne, să vă trăiţi deliciul,

De-a cere României pământuri înapoi.

Ce nume ai maghiare, ce nume fără nume,

Frustraţii îşi fac zilnic idei că sunt eroi,

Şi ca să fie sinceri încep ca să adune,

Mizerii belicoase şi adjective noi.

De ar trăi azi Iancu, tu n-ai ieşi din casă,

Ţi-ar tremura genunchii şi te-ai simţi un laş,

Căci vai, iredentismul şi ura pentru rasă,

E apanajul celor ce nu pot face-un pas.

Şi prin Ardeal se spune, în fiecare minte:

Cu ăştia nu eşti frate şi nici măcar vecin!

Deşi, prea bun românul nu crede în cuvinte,

Ci-n fapte de iertare, şi-n împăcare lin.

Acum la Ţebea ceasul vorbeşte româneşte,

Gorunul dintre tunuri, de dor e însemnat,

"No, hai!" ne strigă Iancu, cu crezul vitejeşte,

Trezeşte-te române, şi fi din nou soldat.

poezie patriotică

GLAS ÎN PUSTIU

Să nu îţi fie rău de mine,

Prea trista mea pierdută ţară,

Că sângele mi-e scurs din vine,

Când te găsesc aşa amară.

Să nu ai nici un pic de doliu,

De tot ce se petrece-acuma,

Că a ajuns bolnav românul,

Trăindu-şi viaţa şi minciuna.

Neputincioşi la răni ne strângem,

Când te vedem fără de vlagă,

Ca o mireasă care plânge,

Nesocotită şi umană.

Politicul ţi-a rupt hotarul,

Partidele te-au dat în rate,

Străinii ţi-au adus amarul,

Să nu ai zile însemnate.

E sărăcie şi urgie,

Se-nchid spitale şi ne doare,

Că mâine moartea o să fie,

O tristă zi fără urmare.

Şi scriu, şi ard, şi mă simt cinic,

Patriotismul mi-e spăşire,

Că cei ce vor citi empiric,

Nu vor avea în ei iubire.

Şi poate nu o să-nţeleagă,

Că toţi ţi-am dat această pâine,

Din egoisme ce reneagă,

Istoria de ieri şi mâine.

Te-am pus în Europa Mare

Cum mieii se desfac în târguri,

Când vine Săptămâna Mare,

Şi paştele ni-i ars în ruguri.

Şi ca o gravă mărturie,

La tot ce-a fost de-un timp încoace,

Nu văd decât o pribegire,

Şi-un parastas care se coace.

Acum la ceas de spovedire,

Îţi apăr blând singurătatea,

Tu ţara mea fără rodire,

 Ce-ţi cauţi zilnic libertatea.

Trist şi dulce gând

Trist şi dulce gând

Ce dulce e durerea câteodată,

Nici îngerilor nu le vine-a crede,

Că pana mea cu bine însemnată,

În trunchiul unei flori un zâmbet vede.

Deşi sunt orb şi bâjbâiesc prin stele,

Am un presentiment de timp şi spaţiu,

Că sunt gheţari pe cântecele mele,

Şi o indiferenţă fără saţiu.

Aseară la turnir am frânt o lance,

Şi-am irosit revanşa de iubire,

Dar spectatorii mi-au lăsat cu pace,

Aplauze regenerate-n fire.

Eram căzut ca omul din scriptură,

Ce cobora spre Ierihon în noapte,

Şi am răspuns cu binele la ură,

Lăsându-mi întrebările în şoapte.

Muiat în sânge mi-am lăsat obrazul,

Să se împurpureze fără teamă,

Din moarte să-mi răscumpere răgazul

Ca un tablou ce s-a pierdut în ramă.

Şi abia atunci petale de splendoare,

S-au presărat pe faţa mea pustie,

Din dăruiri ca să constat că doare,

Tot ce aştepţi la oamenii cu iubire.

Dar dincolo de orice suferinţă,

Când simţi că în grădini revine vara,

Există o posibilă dorinţă,

Să îţi prefaci în lacrime ocara.

Şi florile să îţi devină minte,

Şi îngerii să îţi adoarmă gândul,

Şi să ascuţi cum totul se presimte,

Lumina, moartea, taina şi cuvântul.

seara de marti

Fascinaţie

Ape limpezi, feţe blânde,

În fântâni se nasc fiori,

Ce frumos o să se-ntâmple,

Când în ape vor fi flori.

Nu doar nuferi cu sfială,

Nu doar crini adolescenţi,

Ci o lacrimă normală,

Şi doi ochi încandescenţi.

Îi vom spune mărturie,

Îi vom da o zi ca preţ,

Jocul de copilărie,

Întrebări fără dispreţ.

Lin se va opri şi timpul,

Să ofteze plin de dor,

Să coboare infinitul,

Peste amintiri ce dor

Să redevenim acvatici,

Cum am fost în timp matern,

Problematici şi pragmatici,

Cu un un vis de cer etern.

Veşnicia să devină,

Un copil ascuns în flori,

Stea de pace, lună plină,

Fără nici un colţ de nori.

Şi aşa să ne cunoaştem,

Dreptul de-a zâmbi mereu,

Noi ce din lumini renaştem,

Înfiaţi în Dumnezeu.

front

Din frontul fără dor

    -pentru Dinu Criste de la Cluj, ca un semn de solidaritate în faţa tuturor celor care încă mai trag cu gloanţe în noi-

E vânătoarea celor fără noimă,

Şi puştile se zbenguie în silă,

Poeţii au muţit în plină doină,

Cu faţa prefăcută în argilă.

În pieptul meu un glonte stă şi cântă,

Petrece ca în vatră de poveste,

Şi sângele cu fierbere frământă,

Războiul care astăzi prigoneşte.

Când voi muri şi voi pleca la îngeri,

O veste le voi da ca o esenţă,

Şi ca un glonţ ce vine dintre plângeri,

Le voi vorbi de lumea mea dementă.

Căci totuşi dacă am ceva a spune,

Concluzie la viaţa mea spinoasă,

E că am fost lovit cu suspiciune,

Nu de cei răi, ci de cei buni la faţă.

Aşa mi-a fost blestemul de iubire,

Să mă sancţioneze fraţii înşişi,

Cei de un sânge şi de o simţire,

Şi nu-nţeleg ce au avut într-nşii.

Iar ghilotina mea a fost defectul,

De-a mă juca prea mult cu dăruirea,

Şi ei mi-au spus că îmi sporesc efectul,

Iar mâine m-au rănit cu părăsirea.

Acum pe front lumina se scumpeşte,

La noapte o să plângeţi după lună,

Adio,vă salut împărăteşte,

Soldaţii mei de lacrimă postumă!