GLAS ÎN PUSTIU
Să nu îţi fie rău de mine,
Prea trista mea pierdută ţară,
Că sângele mi-e scurs din vine,
Când te găsesc aşa amară.
Să nu ai nici un pic de doliu,
De tot ce se petrece-acuma,
Că a ajuns bolnav românul,
Trăindu-şi viaţa şi minciuna.
Neputincioşi la răni ne strângem,
Când te vedem fără de vlagă,
Ca o mireasă care plânge,
Nesocotită şi umană.
Politicul ţi-a rupt hotarul,
Partidele te-au dat în rate,
Străinii ţi-au adus amarul,
Să nu ai zile însemnate.
E sărăcie şi urgie,
Se-nchid spitale şi ne doare,
Că mâine moartea o să fie,
O tristă zi fără urmare.
Şi scriu, şi ard, şi mă simt cinic,
Patriotismul mi-e spăşire,
Că cei ce vor citi empiric,
Nu vor avea în ei iubire.
Şi poate nu o să-nţeleagă,
Că toţi ţi-am dat această pâine,
Din egoisme ce reneagă,
Istoria de ieri şi mâine.
Te-am pus în Europa Mare
Cum mieii se desfac în târguri,
Când vine Săptămâna Mare,
Şi paştele ni-i ars în ruguri.
Şi ca o gravă mărturie,
La tot ce-a fost de-un timp încoace,
Nu văd decât o pribegire,
Şi-un parastas care se coace.
Acum la ceas de spovedire,
Îţi apăr blând singurătatea,
Tu ţara mea fără rodire,
Ce-ţi cauţi zilnic libertatea.