Trist şi dulce gândCe dulce e durerea câteodată,
Nici îngerilor nu le vine-a crede,
Că pana mea cu bine însemnată,
În trunchiul unei flori un zâmbet vede.
Deşi sunt orb şi bâjbâiesc prin stele,
Am un presentiment de timp şi spaţiu,
Că sunt gheţari pe cântecele mele,
Şi o indiferenţă fără saţiu.
Aseară la turnir am frânt o lance,
Şi-am irosit revanşa de iubire,
Dar spectatorii mi-au lăsat cu pace,
Aplauze regenerate-n fire.
Eram căzut ca omul din scriptură,
Ce cobora spre Ierihon în noapte,
Şi am răspuns cu binele la ură,
Lăsându-mi întrebările în şoapte.
Muiat în sânge mi-am lăsat obrazul,
Să se împurpureze fără teamă,
Din moarte să-mi răscumpere răgazul
Ca un tablou ce s-a pierdut în ramă.
Şi abia atunci petale de splendoare,
S-au presărat pe faţa mea pustie,
Din dăruiri ca să constat că doare,
Tot ce aştepţi la oamenii cu iubire.
Dar dincolo de orice suferinţă,
Când simţi că în grădini revine vara,
Există o posibilă dorinţă,
Să îţi prefaci în lacrime ocara.
Şi florile să îţi devină minte,
Şi îngerii să îţi adoarmă gândul,
Şi să ascuţi cum totul se presimte,
Lumina, moartea, taina şi cuvântul.
