La început de „timp
mare”
Să ne împăcăm cu
noi înşine. Atunci ne vom împăca cu toţi. Şi fără îndoială că şi cu îngerul păzitor, acel „chip” de rai pe care Dumnezeu ni l-a lăsat ca balsam pentru
neputinţe.
De la un timp
vorbim tot mai puţin cu îngerii. Ce să le spunem? Că suntem sensibili? Că
suntem păcătoşi? Că vrem mai mult decât ni s-a dat? Parcă e ridicol. Parcă nu e
firesc aşa. Cum să vorbim noi despre slăbiciunile noastre. Aşa cum şi eu mă
întreb acum, cine ştie cine mă va judeca ca pe un om şi nu ca pe un militant al
mântuirii. Dar, mă rog, fiecare marturisire are preţul şi sublimul ei. Şi numai astfel se ajunge în rai. Iertând, iubind, sperând, colindând prin lacrimile sfinţilor. Aceasta e viaţa. Ce oare altceva?
La împăcarea cu
îngerul
Şi nu şti ce mă
doare,
Această zi de
pace,
Această
palmă-ntinsă spre tine ca spre cer,
Dar văd că tu
eşti numai o lacrimă ce tace,
Un fel de
remuşcare, un bâlbâit mister.
Şi nu ştiu ce te
doare, ce ar putea să fie,
Poate un dor de
vară sau vreun frumos decor,
În care orice
vorbă şi dragoste târzie,
Atrage paradisul
din care nu mai mor.
Şi am un trup
coleric, tu ai doar aripi albe,
Ciudată antiteză,
un om şi-un înger mut,
O lebădă ce duce
pe ape vise calde,
Un cavaler
nostalgic ce crede în trecut.
Şi tu-ţi slujeşti
destinul, prin cete cristaline,
Arhanghelii te
cheamă mereu să fi soldat,
Pe mine mă
răstoarnă acele zile line,
Când te vedeam în
munte izvorul nesecat.
Mi-era atâta de
jale, când te chemam la rugă,
Împreunând
sublimul cuvintelor de har,
Dar nu stăteai o
clipă, erai mereu pe fugă,
Ce să-nţeleg din
tine, icoană, rană, dar?
De la botez
încoace, mă tot comandă frunze,
Şi toamnele
rebele de tine mă despart,
În zale felurite
şi-n amăgiri profunde,
În mine nu am
pace, în tine nu încap.
Mi-ai spus odată
simplu, că îngerii vibrează,
Doar după legi
străine de orişice nevoi,
Mi s-a părut
atunci că nu am mintea trează,
Că viespi
ucigătoare se scurg din doi în doi.
Dar cine
se-nţeleagă, acest binom profetic,
Pământul între
stele şi stele pe pământ,
Un crucifix golgotic,
teluric şi concentric,
Iubirea suferindă
în cel mai singur sfânt.
Aşa că vorba
multă mai bine să coboare,
Pe lemnul ce mă
ţine atât de răstignit,
Un cui pătrunde-n
palmă şi poate e un soare,
Care-mi deschide
ochii şi dorul pironit.
Aşa că noaptea
asta, albastră, blândă, bună,
Să-mi fie
împăcarea cu tot ce s-a mişcat,
Când cornul de
speranţă cu pace încă sună,
Iar vânătoarea
veche de mult a încetat.
