Veronica
Măslinii plâng în jale,
Ce aspră e mahrama,
Nu-ţi pune
Veronică răbdarea la-ncercare,
Învinge
suspiciune şi datina şi teama,
Pe faţa mărturiei
tu să sădeşti o floare.
Soldaţii se
frământă,
Vor sânge, vin şi
patimi,
Nu mai au nici un
suflet, vor sânge şi putere,
Dar tu, o
Veronică, cu inima de lacrimi,
Pătrunde lângă
cruce şi lângă înviere.
Cocoşii nu mai
cântă,
Trădarea e prea
multă,
Nu mai există
pace, pământul e fierbinte,
O, sfântă
Veronică, iubeşte şi ascultă,
Un înger stă în
tine, un om abia te simte.
Fără de munte
Eram atât de
sigur că muntele mă iartă,
Că m-aş fi dus cu
cerul să stau prin el o noapte,
Zădărnicind o
lume şi cea din urmă ceartă,
Atâta cât e bine,
atâta cât se poate.
Dar muntele mă
ţine departe de iubire,
Nu-şi mai aşteaptă
fii în cristalin molatic,
Ca un habotnic
aspru s-a închistat în fire,
Şi brazii şi-i
hrăneşte cu oxigen fanatic.
Şi-n acest timp
speranţa ucisă e în floare,
Ca biata
rândunică ce a rămas rănită,
Prin toamne
ruginite ea moare în răcoare,
Iar cei ce o îngroapă
îi spun c-a fost ispită.
Aşa e şi cu
viaţa, cu muntele, cu dorul,
Doar Dumnezeul
săracul mai ştie şi-nţelege,
Ce este dăruirea,
susţinerea şi zborul,
Un vis de
nemurire sau o fărădelege.
