Elegiile străinătăţii III
Splendoare
Peste dor, peste munte, peste marea cea mare
E o lună sticloasă, e un vânt şi-un ecou,
Vreau în mine tăcerea, vreau din stele o floare,
Să-mi aducă petale din pământul cel nou.
Şi pământul acesta ce îmi vine mai bine,
Este chiar răstignirea de a fi mai retras,
Este plânsul iubirii, este veghea de sine,
Minutarul ce cade peste darnicul ceas.
Nu mi-e teamă de viaţă, mi-e doar milă de lacrimi,
Că devin imprudente şi arată frumos,
Şi pocalul fiinţei le absoarbe din patimi,
Şi le lasă în iarnă ca să ningă duios.
Asta e, sunt eu dorul şi posibila rană,
Sânge tandru, integru, diferit de comun,
Cad din cer peste inimi, prin pustiuri ca mană,
Şi hrănesc doar suspinul, altceva nu mai spun.