Vă rog să mă iertaţi pentru lipsa unei coerenţe în expresia mea poetică. Sunt zile şi zile. Zile în care scriu şi în care nu scriu. Nu mă simt un poet veritabil şi probabil am chiar impertinenţa de a scrie versuri, cu atât mai mult cu cât poezia mea nu a găsit până acum prea multe orizonturi sufleteşti. Mă simt sărac în expresii şi în idei, deşi sunt înconjurat de o mână de oameni care încă mai aşteaptă versurile mele. Nu sunt mulţi, recunosc sincer, sau poate că sunt din ce în ce mai puţini. Ei sunt în acelaşi timp semnul că trebuie să mai scriu sau să nu mai scriu. Mă obsedează gândul că unii citesc din complezenţă, cum mă sfâşie ideea că dacă nu aş mai scrie versuri, aş putea îngropa un mic talant dăruit de Dumnezeu.
Vă rog de aceea să fiţi sinceri cu mine.
Vă doresc pace şi iubire!
Poemul amintirii mele
Şi tot mai greu îmi este să vă scriu,
Nu mai găsesc un petic de hârtie,
Momentul meu e parcă şi târziu,
Sau depăşit de ce a fost să fie.
Poet nu sunt, nu am destul avânt,
Scriu ca un orb cu degetul pe rană,
Îmbătrânesc în lacrimi de sfânt,
Şi mă topesc ca zahărul în cană.
Nu duc nimic, nici inimă, nici vis,
În mine s-a arat cu plug sintetic,
Am devenit un soare şi-un abis,
Un fel de porumbel zburând ermetic.
E iarnă, este frig şi sunt bolnav,
De dragoste, de artă şi de mâine,
Pe ochiul meu se plămădeşte grav,
O cataractă ce se cheamă „pâine”.
Şi unii se hrănesc ca din prisos,
Pământul e flămând de cuviinţă,
Şi de la pâine au ajuns la os,
Sau chiar mai jos în suflet şi-n fiinţă.
Gustaţi acum, gustaţi şi luaţi ceva,
Nu vă opriţi să mă culegeţi bine,
Şi când nu va mai fi nimic aşa,
Să mă lăsaţi să mă topesc în vine.
Ca să devin un om neliniştit,
Pe creanga unei lacrimi fără moarte,
Şi Dumnezeu cu sânge dăruit,
Pe inimă să-mi adâncească parte.
Căci tot mai greu îmi este să vă scriu,
Un biet poem de dragoste ce umblă,
Prin somnul meu, sensibil şi târziu,
Ca să devin pe lângă voi o umbră.
