Noaptea de dor al neamului meu! Totuşi unde sunt românii?

Roşia Montana sau supliciul ortodoxiei!

 Roşia Montana. Un cântec de lebădă al ortodoxiei. Un fel de a ne face că nu interesează detaliile, că noi apreciem numai miezul şi centrii nervoşi. Poate de aceea, trăim în veacul sutelor de teze de doctorat despre „îndumnezeirea omului”, „hristologia chenotică”, „energii necreate” etc. Iar dacă pui problema faptului că la Roşia Montana cimitirele şi osemintele ortodocşilor sunt ameninţate cu „transmigrarea”, o să ţi se răspundă de la Bucureşti: „Nu ne interesează! Avem probleme mai importante şi urgente. Chestia asta e ceva poporanist,ceva ce ţine eventual de evlavia Oastei Domnului!”.

Mă simt din ce în ce mai inutil şi insignifiant văzând însă cum îmi piere neamul. Cum munţii se vând de guverne şi legi diabolice. Aşa zis „europene”. De felul în care Apusenii sunt în mare „arvuniţi” şi „colonizaţi”. De faptul că moţii au rămas nişte stafii, interesante doar pentru blitz-urile turiştilor din Capitală şi străinătate. Îi vezi la porţi aproape dezumanizaţi, plângându-şi durerea:” O, de ar mai veni odată Crăişorul Munţilor!”

La Roşia Montana compania americană de exploatare a aurului a devenit ipocrită. Investeşte în afişe şi reclame T.V. despre felul în care ei ar dori „conservarea tradiţiilor”, despre vilele pe care le vor oferi moţilor şi despre limuzinele ce le vor avea după ce semnează că sunt de acord cu trădarea. Nu sunt deloc proşti. S-au prins că la români vorbele fără acoperire au mare trecere. Că Nea Mitică este acoperirea fiecărui concetăţean, că „merge şi aşa”, că ortodoxia are „probleme mai delicate”, că politicienii au intrat deja în campanie electorală. E timp de moarte, de futună şi de prăpăd. Pe unde o fi „lancea lui Horea”? 

P.S, Problema ce mai gravă e că deja unii concetăţeni s-au vândul pentru un "blid de linte" şi acceptă promisiunile extraterestre"de fericire" ale americanilor...

Plâns în Apuseni

E rece timpul de acasă

Şi munţii tremură de jale

Şi-n Apuseni pe-o veche masă

O pâine neagră se împarte.

Plecat-au moţii iar prin lume

Să vândă doniţi şi ciubere

Pribegi, păşind pe hărţi postume

Ducându-şi dorul în tăcere.

Mereu străini,mereu bejenici

Mereu cu vise strânse-n cruce

Ei ar dori să fie darnici

Dar munţii lor sunt la răscruce.

Nu au avut nicicând o şansă

În şura lor să întoarcă ţara

Căci hoţii ca într-o revanşă

Le-au luat de veacuri primăvara.

Şi Doamne, ce farădelege

Căci cei mai mari din România

Mereu aduc o nouă lege

Să vândă munţii şi câmpia.

Iar bietul moţ sărac în toate

Trudeşte zilnic pe şosele

Atât cât simte şi cât poate

Să vândă coşuri de nuiele.

Blestem, fatal şi mioritic

Ca fraţii să-şi îngroape fraţii

Şi duhul ne-a ajuns rahitic

Şi plâng în noi de fapt Carpaţii.

 La frângerea neamului

Au început să plângă munţii,

Concetăţeni,vă rog tăcere.

Aici nu-i vorba de prezumţii

Când însuşi neamul e-n durere.

Fiţi serioşi măcar o clipă

Opriţi un ceas ipocrizia

Voi ce-aţi făcut din rai risipă

Vânzând în târguri România.

Mi-ar fi ruşine să am nume

Că Gheorghe şi Ion mă cheamă

Dacă acst postum renume

E doar o dajdie în vamă.

Ce jale, ce comerţ eretic

Să dăm pe amăgiri Carpaţii

Într-un impuls carnal,bezmetic

De-a vinde inima şi fraţii.

Vă cer acum solemnitate,

Din bucium sună suferinţa

E doliu în comunitate

Atunci când moare conştiinţa.

Şi iată, cerul însuşi plânge

Izvoarele devin o mare

Şi-o roată de străini ne frânge

Şi roata e în fiecare.