Până la capăt, paşii aleargă,
Caii vin singuri în urma mea
Şi nici zăpada nu o să şteargă,
Ce-am scris odată, cum lumea vrea.
Până la capăt, voi arde singur,
Pe rugul vieţii, fără de doi,
Voi puneţi vreascuri, sinceri, desigur,
Cică din milă, din gânduri roi.
Până la capăt, mi-e dată moartea,
Prieteni să-mi fie doar cei din cer,
Ce gol în suflet, ce lungă-i noaptea,
Până la capăt, ce să mai sper?
Noaptea de coşmar
Este noapte de coşmar,
Orele plutesc pe lacrimi,
Dar îmi spun că este har,
Poate e un leac la patimi.
Greierii îmi stau pe gând,
Visele foiesc în vine
Şi eu însumi stau la rând,
După un pahar de bine.
Se aude un colind,
Doamne, dar e numai vară!
Ca un fulg de nea mă simt,
Mă topesc sub o povară.
Întind mâna, nu-i nimic,
Lumea judecă, răneşte
Şi din lacrimi mă ridic,
Vreau ceva, mai omeneşte.
Este noaptea fără sens,
Un coşmar a stat în mine,
Ce delir aprins imens,
Oare mâine va fi bine?
Gara mea
Şi am să-mi fac doar eu o gară,
Cu trenuri blânde, fără şine,
Apoi în fiecare vară,
Voi aştepta ce totuşi vine.
Ceva ce cred că e posibil,
Să-mi dea la vremea despărţirii,
Poate un înger reversibil,
Sau clipele desăvârşirii.
Iar gara va avea pretenţii,
Nu doar iluzii în batiste,
Va fi un loc fără decepţii,
Cu bănci miloase, optimiste.
Din când în când un tren cu soare,
Va poposi ca sol de pace,
Şi-n săli, smerite de-aşteptare,
Vor fi emoţii şi splendoare.
Eu însumi le voi da semnalul,
Celor ce duc locomotive,
Că dragostea e precum valul,
Nu are staţii cognitive.
Că şi aşa sunt mii de linii,
Unde „adio” e refrenul,
Cu care pleacă noctambulii,
Sperând că viaţa este trenul.
Şi o să-mi fac acum o gară,
De unde pleacă doar fiorul,
Către o nesfârşită vară.
Cu trenul ce aduce dorul.
