lacrima izvorului
Nu-mi lua entuziasmul lună,
Cu noaptea ta ce stă-n ciudată,
Eu sunt izvorul ce răsună,
Doar în urechea resemnată.
Şi dorul meu e o problemă,
Doar dacă inima ţi-e moartă,
Cu stricta mea umilă temă,
De-a fi un trubadur la poartă.
Şi ce folos atâtea stele,
Şi la ce bun să crezi în mâine,
Dacă vezi patimile mele,
Şi nu umila noastră pâine.
Şi curg, şi merg tot mai departe,
Adio, să rămâi stingheră,
O pustnică pe căi deşarte,
În viaţa plânsă efemeră.
Visul meu
Mi s-a spus că pierd măsura,
Că poemul meu visează,
Iată a plecat trăsura,
Caii tăi mai mult bravează.
Am primit umil cuvântul,
Ca un fel de bici cu jale,
Şi de-atunci mi-e frânt avântul,
Parcă s-a rănit pe cale.
Şi mi-am zis, ciudată viaţă,
Când nu dai ceva din tine,
Mulţi îţi spun că eşti în ceaţă,
Având rost de mult mai bine.
Iar de vine dăruirea,
Te opreşte însăşi cerul,
Hai, mai lasă cu trăirea,
Şi la ce folos misterul.
Eu rămân însă ca mine,
Mai aduc ceva simţire,
Amintiri cu râuri line,
Când eram numai iubire
.
Da, poemul meu visează,
Însă voi aduceţi noaptea,
Şi un gând mă-nseninează,
Îmi voi lua din vise partea.
