Povestea mea
Copil fiind mi-era uşor,
Să nu ştiu mai nimic din lume,
Şi culegeam atâtea flori,
Punându-le eu însumi nume.
Nu mă-ntrebam de ce sunt regi,
Şi ce va fi cu azi sau mâine,
Dacă vor fi speranţe reci,
Sau dacă voi avea o pâine.
Aveam un alt Iisus Hristos,
Icoana mea era iertare,
Şi cerul îmi părea frumos,
Nu doar o amăgite mare.
Vorbeam puţin, scriam deloc,
Mă bucuram de fiecare,
Aveam un colţ în orice loc,
Şi totul îmi părea splendoare.
S-a întâmplat însă ceva,
Pornit cu sârg pe „lacul vieţii”,
Un „flutur” a venit cândva,
Să-mi ia speranţa dimineţii.
Mi-a otrăvit a mea simţire,
Şi-am început la rândul meu,
Să fiu otrăvitor de fire.
Blândeţea mi-era dusă, moartă,
Strigam că lumea m-a înrăit,
În crunta-mi chinuită soartă.
Ciudos pe toţi, pe fericire,
Şi numai poate când dormeam,
Eram un strop de bucurie.
Măicuţa însă nu m-a vrut,
Să fiu un „fluture” de jale,
Şi din păcat m-a renăscut,
Zicându-mi: „Tu ai altă cale!”
Ce zi mi-a dat, cum m-a schimbat,
Mi-era ruşine de-a mea faţă,
De tot ce ea a judecat,
În fiecare dimineaţă.
Şi de iluzii blestemate,
De vorbe şi de însoţiri,
Ce mi-au dat zile îndurerate.
Acele „flori” de nemurire,
Pe care le numeam duios,
Iertare, pace şi iubire
Calea ta
Când lacrima va fi o veste,
Şi tu o vei primi cu jale,
Să şti că Domnul te iubeşte,
Să şti că nu ai altă cale.
Când viaţa ta nu se socoate,
Şi pari uitat ca într-o vale,
Să şti că Domnul îţi e frate,
Să şti că nu ai altă cale.
Când lumea lacomă de mâine,
Îşi va vedea de a le sale,
Să şti că Domnul îţi dă pâine,
Să şti că nu ai altă cale.
Când şi iubirea pare dusă,
Şi tu te zbaţi în ale tale,
Să şti că ea de fapt e pusă,
De Domnul, pe o dulce cale.
Şi mâine când din zări divine,
Tu vei primi din nou splendoare,
Să şti că Domnul e cu Tine,
Să şti că nu ai altă cale!
