Duminica botezului de ingeri

Nu uitaţi de îngerii păzitori. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Înger de gheaţă

 

Suspină, plângi,

E iarnă,

Peronul mut adoarme,

Bagajul tău e altfel,

Mai greu, mai inocent,

Parcă ai fi de oase,

Parcă ai fi de carne,

Nu doar un înger palid,

Sublim

Şi iminent.

Şi,

Nu-nţelegi că trenul

Acesta nu mai vine,

Că sunt de mult închise,

Aceste gări hai-hui,

Of, înger plin de sine,

De lacrimi

Şi de bine,

De ce îmi laşi puterea,

Să fiu al nimănui.

Te-ai prăfuit prin lume,

Ai ars pe mii de ruguri,

Ai spus odată simplu,

Că tu vei fi copil,

Ţi-am dat a mea simţire,

Ţi-am dat un cor de fluturi,

Şi am zburat cu tine,

Prin gândul infantil.

Şi iată doar o iarnă,

Şi-o ţară îngheţată,

Un suflu şi o mână,

Te-au stins aşa uşor,

Ţi-ai luat bagajul sorţii,

Şi-ai vrut încă o dată,

Să te întorci în cerul

Misterelor de dor.

Dar iată nu există,

Nici tren, nici gări, nici lege,

Porunca ţi-e poruncă,

Tu eşti un înger lin,

Rămâi în suferinţă,

În datină şi rege,

Iubire nesfârşită,

Şi biet sărut divin.

Că poate totuşi mâine,

În cer, un Domn, o pace,

În noi se va desface,

Ca un imens florar,

Şi tot ce astăzi simte,

Şi tot ce astăzi tace,

Va fi cândva sfinţire.

Şi-un clopot plin de har.

  

 Revelatie

Parcă cerul se aşează

În icoana mea de lapte,

Încă-o rază şi-înc-o rază,

Până nu mai este noapte.

Simt sărutul unei lacrimi,

Ceva straniu mă pătrunde,

Nu sunt amintiri de patimi,

Până unde, până unde?

Şi un înger ce-şi vrea zborul,

El, martirul fără nume,

Numai el îmi ştie dorul,

Până unde, până unde?

Blând lumina mă trezeşte,

Parcă vin din rai de şoapte,

Mă simt altfel, omeneşte,

Şi-a venit o altă noapte.

VISELE IERNII

Viscolul de dor

Doamne, ce potop de lacrimi,

Toate albe, toate dor,

Parcă cerul varsă patimi,

Şi ce dor îmi e de dor!

Nu mai au copiii soare,

Nu mai au părinţii zbor,

Undeva, un flutur moare,

Şi ce dor îmi e de dor!

Somnambuli propun şedinţe,

Vai şi-amar de viaţa lor,

Şi-au făcut din griji fiinţe,

Şi ce dor îmi e de dor!

Biată, sfântă libertate,

Dragoste ce plângi în nor,

Parcă Dumnezeu te bate,

Şi ce dor îmi e de dor!

Iar acum că tot se ştie,

Acest trist, umil fior,

Fie ce o să fie,

Dar mi-e dor de dor, ce dor...

Smerenie de iarnă

Să mă laşi să te ating

Cu o floare, dulce iarnă,

Să-ţi descopăr şi să-nving

Tot ce port în suflet taină.

Nu te-aş da pe niciun zbor

Dac-ai fi puţin mai caldă,

Blândă fremătând de dor,

Un copil ce-n vis se scaldă.

Să te faci un ghem stingher,

Adunat în mâna-mi stângă,

Bulgăre picat din cer,

Porumbel dormind pe stâncă.

Ca din tot ce ai frumos,

Albul ce îl laşi prin urme,

Doar acolo, simplu, jos,

Să îţi ardă în genune.

Şi aşa, smerită sfânt,

Iarnă,  ce doreai iubire,

Să fii cerul de pământ,

Ce-a aflat o împlinire.

Frumoasă-tristă iarnă

Ce frumoasă-tristă iarnă,

Câtă dragoste şi moarte,

Lacrimi vin să se aştearnă,

Reci şi binecuvântate.

Şi nisorile boeme,

Cal troian în jocul firii,

Par mai mult nişte blesteme,

Pe întinsul dăruirii.

Caut fluturii bezmetici,

În fântânile de gheaţă,

Acei ochi de rai, frenetici,

Care sparg a lumii ceaţă.

Strig cu vulturii din munte,

Tac cu florile din glastră,

Poate voi găsi o punte,

Să ajung în boala voastră.

Să mă fac un leac de milă,

Focul care arde rana,

Visul desfăcut de silă,

Cerul ce sloboade mana.

Şi apoi ca umbra caldă,

După crengi de suferinţă,

Să-mi las inima să cadă,

Pe omătul de căinţă.

Cuvine-se, să fie!

Cuvine-se lacrimă sfântă,

Să arzi ca o pace duioasă,

În inima caldă şi blândă,

Marie, preadulce mireasă.

Cuvine-se leac de iubire,

Tăcere şi floare frumoasă,

Să umpli a noastră simţire,

Marie predulce mireasă.

Cuvine-se cer de spăşire,

Să-ţi faci chiar din lacrimi o casă,

Din care să verşi dăruire,

Marie preadulce mireasă.

Cuvine-se rugă fierbinte,

Tu soră de bine rămasă

Să laşi o speranţă cuminte,

Marie preadulce mireasă.

Şi veşnic noi ştim că prin tine,

O poartă de rai se deschide,

Căci numai aşa se cuvine,

Să fie, să fie, să fie!

Dimineţile nasc poezii

După patima neputinţei de aseară, după orgoliul tăcerii şi al poeziilor chinuite de dileme, a început să ningă cu miei albi de jertfă. De dimineaţă oierul s-a trezit cu cerul pe lacrimi şi înconjurat de oceanul cel alb al iernilor profunde. Blândele mioare, cuvinte palide de duh, au ridicat capul, au tăcut o vreme şi apoi au lăcrimat. Cu gândul la primăverile de altădată, la verile sârguincioase în daruri şi chiar la toamnele cu rod stingher.

Aşa a început o nouă zi de viaţă şi o nouă speranţă!

Axion

De-acum eu plâng şi Tu vorbeşti,

Vecernii blânde o să cearnă,

Prin surogate omeneşti,

Ce cred că totul este iarnă.

De-acum sunt eu şi Tu eşti Tu,

Mai aşezat, mai sfânt în Tine,

Şi nu mai pot a-ţi spune: “Nu”,

Decât că totul va fi bine.

De-acum eu văd cum Tu te zbaţi,

Să-mi pui pe lăcrimare cerul,

Din ochii Tăi, umili, mişcaţi,

De-abia acum citesc misterul.

De-acum eu stau unde rămâi,

Şi fac ce crezi că e mai bine,

Nu mai am temerea dintâi,

Fie ce-o fi, să fie bine!

Buletin de ştiri

Vreme de fugă în munte,

Vreme păgână de moarte,

Albul ce-ngroapă o punte,

Ziua ce plânge pe noapte.

Ninge cu tot ce se poate,

Ninge pe inimi străine,

Vin saltimbanci să se-arate,

Să se hlizească în mine.

Ninge de ciudă pe lacrimi,

Ninge că nu mai e pace,

Viscol şi stare de patimi,

Ninge, căci dragostea tace.

Ninge cu dor de splendoare,

Ninge furând înţelesuri,

Ninge pe tot ce ne doare,

Ninge cu rugi şi eresuri.

Ninge în palme străine,

Ninge cu ce-a fost odată,

Pleacă soldaţii de bine,

Încă şi încă o dată.

Ninge plătind armistiţii,

Ninge pe tancuri haine,

Ninge să facem amnistii,

Şi împăcări de la sine.

Elegia robului

Nu mai ştiu cuvântul “însă”,

Totul mi se pare “hai”,

Inima mi-e tot mai plânsă,

Dar mai e până la rai.

Nu mai ştiu ce-nseamnă “dacă”,

Nu mai pot a spune “nu”,

Dacă iarna o să treacă,

Vieţii îi voi spune “Tu”.

Nu mai ştiu ce-ar fi în “mâine”,

Dar mai pot a zice  “cer”,

Dumnezeu îmi pare “pâine”,

Şi ce altceva să-I cer?

Nu mai ştiu să zic “putere”

Calul meu nu are şa,

Dar ca robul în tăcere,

Murmurând, voi spune “da”

Dragi prieteni!

Vă rog să mă iertaţi pentru lipsa unei coerenţe în expresia mea poetică. Sunt zile şi zile. Zile în care scriu şi în care nu scriu. Nu mă simt un poet veritabil şi probabil am chiar impertinenţa de a scrie versuri, cu atât mai mult cu cât poezia mea nu a găsit până acum prea multe orizonturi sufleteşti. Mă simt sărac în expresii şi în idei, deşi sunt înconjurat de o mână de oameni care încă mai aşteaptă versurile mele. Nu sunt mulţi, recunosc sincer, sau poate că sunt din ce în ce mai puţini. Ei sunt în acelaşi timp semnul că trebuie să mai scriu sau să nu mai scriu. Mă obsedează gândul că unii citesc din complezenţă, cum mă sfâşie ideea că dacă nu aş mai scrie versuri, aş putea îngropa un mic talant dăruit de Dumnezeu.

Vă rog de aceea să fiţi sinceri cu mine.

Vă doresc pace şi iubire!

 

Poemul amintirii mele

Şi tot mai greu îmi este să vă scriu,

Nu mai găsesc un petic de hârtie,

Momentul meu e parcă şi târziu,

Sau depăşit de ce a fost să fie.

Poet nu sunt, nu am destul avânt,

Scriu ca un orb cu degetul pe rană,

Îmbătrânesc în lacrimi de sfânt,

Şi mă topesc ca zahărul în cană.

Nu duc nimic, nici inimă, nici vis,

În mine s-a arat cu plug sintetic,

Am devenit un soare şi-un abis,

Un fel de porumbel zburând ermetic.

E iarnă, este frig şi sunt bolnav,

De dragoste, de artă şi de mâine,

Pe ochiul meu se plămădeşte grav,

O cataractă ce se cheamă „pâine”.

Şi unii se hrănesc ca din prisos,

Pământul e flămând de cuviinţă,

Şi de la pâine au ajuns la os,

Sau chiar mai jos în suflet şi-n fiinţă.

Gustaţi acum, gustaţi şi luaţi ceva,

Nu vă opriţi să mă culegeţi bine,

Şi când nu va mai fi nimic aşa,

Să mă lăsaţi să mă topesc în vine.

Ca să devin un om neliniştit,

Pe creanga unei lacrimi fără moarte,

Şi Dumnezeu cu sânge dăruit,

Pe inimă să-mi adâncească parte.

Căci tot mai greu îmi este să vă scriu,

Un biet poem de dragoste ce umblă,

Prin somnul meu, sensibil şi târziu,

Ca să devin pe lângă voi o umbră.

Ceaiul

 

Nu vă cer nimica, doar un ceai fierbinte,

Şi să-mi spuneţi, prieteni, ce a fost pe-acasă,

Dacă remuşcarea mă mai ţine minte,

Dacă vă lipseşte un străin la masă.

Da, eu sunt străinul ce-a plecat în lume,

Ca un vânt de iarnă, cu un dor în traistă,

Ce-am avut în suflet, nu se poate spune,

Poate doar credinţa şi iubirea voastră.

V-a fost frig acasă, mi-a fost frig şi mie,

Şi scrutam prin lacrimi zările-n fereastră,

Eram ca o noapte veche şi târzie,

Sau ca o petală ce-a căzut din glastră.

Hai să punem ceaiul într-o blândă cană,

Şi să stăm la masă cum stăteam odată,

Frate lângă frate, rană lângă rană,

Chiar de-ar fi să fie viscol pe afară.

Daţi mai tare focul, să aud fiorul,

Cum troznesc în sobă jertfele de seară,

Şi cântaţi din suflet ce frumos e dorul,

Când lumina lină redevine ceară.

Şi acum că este timp de dăruire,

Şi-avem daruri multe care stau pe masă,

Vă doresc din suflet pace şi iubire,

Bună seara, prieteni, am venit acasă!

Ultima poezie pe tărâm străin

Elegiile străinătăţii III

Splendoare

Peste dor, peste munte, peste marea cea mare

E o lună sticloasă, e un vânt şi-un ecou,

Vreau în mine tăcerea, vreau din stele o floare,

Să-mi aducă petale din pământul cel nou.

Şi pământul acesta ce îmi vine mai bine,

Este chiar răstignirea de a fi mai retras,

Este plânsul iubirii, este veghea de sine,

Minutarul ce cade peste darnicul ceas.

Nu mi-e teamă de viaţă, mi-e doar milă de lacrimi,

Că devin imprudente şi arată frumos,

Şi pocalul fiinţei le absoarbe din patimi,

Şi le lasă în iarnă ca să ningă duios.

Asta e, sunt eu dorul şi posibila rană,

Sânge tandru, integru, diferit de comun,

Cad din cer peste inimi, prin pustiuri ca mană,

Şi hrănesc doar suspinul, altceva nu mai spun.

 P.S.

Nu ştiu dacă mai citiţi aceste poezii. Dacă nu vă e greu, mai ales că suntem totuşi oameni, mai vorbiţi-mi... 

Să ştiu că sunteţi aproape...

Mulţumesc!

De la Pontul Mediteranei

Elegiile străinătăţii

 Padova 27 ianuarie

I

Peste pământ se scurge parte,

Din fosta mea prea scrisă carte,

Şi orologiul încă bate,

Că este noapte în cetate.

Şi sunt pe străzi serbări deşarte,

Şi ochii mei privesc departe,

Şi nu mai simt nimic în toate,

Poate că lumea nu mai poate.

Iar unii spun că sunt dezastre,

C-ar fi zăpezi şi-n luna marte,

Dar nu mai vreau decât o carte,

Şi-o lacrimă dacă se poate.

II

Şi-n stupi e iarnă şi viscere,

Câtă splendoare de tăcere,

Din miere facem punţi de dor,

Peste oceanele ce dor.

Ne zvârcolim cu rugi în stele,

Poftim priviri şi lanţuri grele,

Ne plâng icoanele în flori,

Şi buzele ne sunt ninsori.

Îmi caut lacrimile mele,

Prin inimi care par vâlcele,

Dar nu găsesc decât un nor,

Şi-atâta dor, şi-atâta dor.

Ninge fără mine...
Padova, 26 ianuarie

Ninge în ţară, ninge departe,

Totul îngheaţă, totul e alb

Şi din iubire vă scriu o carte,

Cu timbrul vieţii, simplu şi cald.

Ninge în inimi, ninge în vatră,

Păşim prin lume tot mai încet,

Totul îngheaţă, totul e piatră,

Prin gări de lacrimi ninge discret.

Ninge în toate, ninge şi ninge,

Alte iluzii se scurg din cer,

Ochiul Tău Doamne tace şi plânge,

Cu fulgi de jertfă, blând şi stingher.

Ninge din sfinţii plecaţi în stele,

Sau poate ninge din fruntea mea

Şi numai astfel se spală rele,

Ce veste bună, ce vreme grea...

Lumină prea lină

Lumină prea lină,

Pari astăzi departe,

În ochii de gânduri şi sfinte tăceri

Oglinda iubirii în ţăndări împarte,

Secunde, petale şi alte poveri.

Dar totul se-adună,

Renaşte în păsări,

Un stol de credinţă ce zboară visând,

Şi dorul se-ntoarce măiastru în flăcări,

Cu îngeri, cu stele, cu cer şi pământ.

Acum este ora de veghe şi pace,

Explozii solare aruncă nămeţi,

Un clopot de gânduri se-ascunde şi tace,

Tu Maică Cerească ce toate le ierţi.

Lumină prea lină,

Şi veche şi nouă,

Doar ceara ta albă va curge mereu,

În jerftă frumoasă şi plină de rouă,

Tăcere miloasă pe sufletul meu.

Când se mai odihneşte şi Dumnezeu?

Transhumanţă cosmică

Să ne desprindem de pământ,

Să cumpărăm un loc pe Marte,

Acolo e pustiul sfânt,

Şi Patericul fără carte.

Să vină Dumnezeu firesc,

În vizită cu sfinţi de pace,

Să-i dăm un prânz mai omenesc,

Nu doar iubirea care tace.

Poate un ceai sau chiar un vin,

Ce mai contează în jertfire,

Te faci şi luntre şi suspin,

Şi înger, şi haiduc şi mire.

Şi peste toate, felinar,

Lumină caldă, dor, ninsoare,

Planeta ce-a pierdut un dar

Pământul care ne mai doare.

Şi Dumnezeu să doarmă blând

Fie pe Marte, pe Pământ…

Curge valul timpului, rămâne iubirea cerească...

Îngeri între sfinţi

Pe jos, prin zbor, aceeaşi cale,

Aşa ne trece vremea, greu,

Şi coborâm din deal în vale,

Şi-apoi urcăm spre Dumnezeu.

Suntem când stânci, când ape duse,

Din când în când ne mai iubim,

Cu lacrimi de firesc ascunse,

Şi altfel nu voim să fim.

Un glonţ, un tun, război atomic,

Şi ne ascundem după morţi,

Purtând, un surogat eroic

Că noi vom rezista prin nopţi.

Îmbătrânim cu carnea slabă,

Întinerim la un cuvânt,

Şi ne aflăm mai mult în treabă,

Prin lumea aceasta de frământ.

La vremi de dor mai dăm de ştire,

Că suntem îngeri între sfinţi,

Şi ne sorbim dintr-o privire,

Şi  devenim cei mai cuminţi.

Apoi, ne întoarcem în tranşee,

Şi suferim, dar nu cârtim,

Iar Dumnezeu din cer ne cere,

Să ne iubim, să ne iubim.

Drumeţ în calea lupilor...

Cine este călugărul din imagine, căruia îi este dedicată acesată poezie?

Drumeţ

 

Drumul de pace,

Noapte,

Ce noapte!

Toate respiră în univers,

Ce să-ţi spun lume,

Tu ce ai şoapte,

Poate o vorbă,

Poate un vers.

Tu din tăcere,

Îţi faci un nume,

Tu din iubire,

Îţi naşti un spin,

Ce să-ţi spun lume,

Vino-ţi în fire,

Nu vezi că ceasul,

Plânge divin.

Dar, tu ai gheaţă,

Zăbrele strâmte,

Ochii tăi simpli,

Azi se închid,

Nici o idee,

Pe lac de minte,

Nici o credinţă.

Poate un vid.

Pe 13-15 Ianuarie Icoana Maica Domnului Îndrumătoarea vine la Sibiu!

Ai venit Măicuţă să ne mai vedem!

De unde atâta firesc. Voi ştiţi ce se întâmplă? Măica Domnului vă va intra în casă. Of, puţin iubitorilor. Mult gânditorilor. Va fi chiar ea... Ascultaţi... Cu vocea ei blândă. Şi îngerii care îi cântă vor pricesne... Cenaclul îngerilor îndrăgostiţi de pământ. 

Maica  Domnului nu a uitat niciodată că voi sunteţi copiii ei. Nu v-a repudiat niciodată. Nu s-au uitat la smintelile voastre naive. Vine la voi. Da,da Şi la tine... Şi la mine... Nu mai pleca capul în jos. Să nu-ţi mai fie ruşine de tine. Ajunge! Pentru Dumnezeu! Ajunge cu pasiunile propriilor orgolii şi a vanităţilor de aiurea...
Vine Măicuţa! Vine cu candela ei de lumină sublimă...

Vine ca să te atingă cu palma pe frunte, aşa cum te va mângâia mereu şi în ziua cea lungă, veşnică şi neînserată...

Ascultă! Se aude imnul iubirii. Taci! Nu mai vorbi! Nu mai gândi nimic! Nu mai osândi pe nimeni! Nu îţi mai privi cu importnţă propriile răni. Ascultă! Vorbeşte acum doar ea ea, Măicuţa noastră, viaţa uitată de tine, din icoana care te aşteaptă la veghe, din locul în care întotdeauna ai simţit fericirea. Taci! este praznicul vorbelor ei... Taci, te-am rugat... Măcar o dată să taci şi să o asculţi! Şi, vino lângă ea. Să o îmbrăţişezi...

Maica Domnului vine! E aici!

Sărut mâna Măicuţă!

Perdeaua de fericire

Palmă ce-a umblat pe tâmplă,

Bucurie,

Ca un val pierdut din mare,

Bucurie,

Nu am Doamne nici o vină

Bucurie,

Iarna mea aduce floare…

,

Apa care curge blândă,

Bucurie,

Porţi deschise pentru suflet,

Bucurie,

Bal de dragoste în cuget,

Bucurie,

Taina mea mereu flămândă.

Îngerii la geamuri cântă,

Bucurie,

Lasă-ţi insula de jale,

Bucurie,

Nu mai plânge, rană sfântă,

Bucurie,

Maică ce ne arzi pe cale.

Bucurie,

Bucurie,

Bucurie…

Bună seara!

La han cu îngerul

Nu voiesc să îndrăznesc mai mult decât povestea lumii. Scrisă şi nescrisă. Ştiută şi uitată. Dacă ar fi să spun ceva nou, dacă ar fi să mă numesc teolog, aş spune oamenilor povestea îngerului meu păzitor. El, cel ce-mi este cel mai fidel martor al clipelor de viaţă.

Cu câteva zile în urmă mă plângeam că oamenii îndrăznesc să îmi confişte biografia. Ei bine, am greşit. Oamenii nu  aduc nimic nou sub soare. Ei te văd precum tu doreşti să te vadă şi precum ei doresc să te vadă. Niciodată însă nu te văd pe tine, pe omul de dincolo de tine, pe sfântul cel iubit de înger şi aşteptat în cer de Dumnezeu…

Omul te vede alb când tu eşti albastru. Omul te simte rege când tu eşti cerşetor. Omul te scufundă în derizoriu când Dumnezeu te iubeşte cel mai mult. Mă gândeam chiar acum la acei ce au avut şansa lanţurilor din temniţele comuniste. Şansa de a fi asceţi, de a se ruga intens, de a-şi ierta duşmanul. Poate şi şansa părintelui de la Tanacu, despre care lumea nu ştie că va ieşi sfânt de pe uşa închisorii…

Mi-e teamă doar atunci când lumea mă vede ca sfânt. Sfinţii şi regii sunt uşor de ponegrit, de dărâmat şi par sortiţi uitării. Evident că nu e vorba de acei ce sunt în calendar. Deşi, şi cu ei e o poveste lungă. Şi poate aceeaşi uitare. Faptele tale bune, însă, dacă nu sunt zilnice şi continue, pot deveni blestemul tău. Iisus Hristos însuşi a fost dus pe cruce pentru că unii se plictisiseră de minunile sale. Vroiau ceva mai mult, ceva mai tare… Înţelegeţi? Mă înţelegeţi?

Cu neşansa de a nu fi stat niciodată la masa unui han străvechi, cu iertare pentru eventualul vin bun ce nu l-am băut în viaţă, vă doresc zile blânde şi rămân acum la o poveste cu îngerul meu…

                         Înger la han

Aceeaşi masă, stropi de tăcere,

Carafa veche, vinul flămând,

Şi doar un înger părea că-i cere,

Omului singur, un scaun blând.

Ce ai cu mine? Eşti bun, desigur.

Du-te departe, du-te, te rog,

În noaptea asta vreau să fiu singur,

Doar eu şi moartea, veşnicul drog.

Nicio splendoare, lumea mă doare,

Visul se sparge, somnul e gol,

De-atâta vreme ard în eroare,

Aceeaşi piesă, acelaşi rol.

Nimeni nu ştie ce sunt pe lume,

Ce am în suflet, ce port în gând,

Sunt ca o mare prinsă în spume,

Dusă pe maluri, rând după rând.

Tu, înger vrednic, un zbor ferice,

Ce-ţi pasă ţie, eşti rai plăpând,

Ai interese albe şi vise

De mântuire peste pământ.

Noi, cei cu oase, cu emisfere,

Robim prin suflet, fără un rost,

De la zidire viaţa ne cere,

Aceeaşi moarte, acelaşi cost.

Ştiu, ai o lege şi-o datorie,

Mereu cu mine vorbind de rai,

Mai bine pleacă, dor să îmi fie,

Şi din speranţă flori să îmi dai.

Îngerul tace, ascultă paşnic,

Fără de silă, smerit, duios,

Pare el însuşi cerul cel darnic,

Solul răbdării, Iisus Hristos.

Aceeaşi masă, un om ce plânge,

Acelaşi înger, vechi, de demult,

Şi-o vorbă lină, care se stinge,

- Stai, mi-e mai bine, tac, te ascult…

Vă doresc la mulţi ani!

JOI SEARĂ AVEŢI RĂSPUNS LA ÎNTREBAREA:

"Care a fost poezia cea mai 
frumoasă sufletului dumneavoastră în anul 2011?"

Au fost până acum aproape 261 de voturi.Mai aşteptăm şi în aceste seri eventual răspunsuri pe adresa: dumitreancătălin@yahoo.com

În arhiva blogului găsiţi marea majoritate a acestor poezii.

Vă mulţumim pentru fidelitate, mai ales celor din judeţele Parhova şi Braşov. Evidenţiem însă şi grija prietenilor sibieni pentru acest concurs. Ne cerem scuze că nu am avut până acum timpul necesar ca să contabilizăm răspunsurile voastre. Pe joi seara!

Noul vechi
prima poezie a anului 2012

  

Când voi sta într-o clepsidră,

O să-mi spui că sunt un suflet,

Boltă inimii şi grindă,

Valul cel lipsit de vuiet.

O să faci precum odată,

Să spargi sticla de iubire,

Zidul vieţii ce arată,

Lacrima de despărţire.

Şi când o să-ţi spulberi visul,

Am să stau cu doruri line,

Şi-am să-ţi spun, eu sunt nisipul,

Ce a curs de fapt în Tine.